Decizia lăsă o regiune strategică, bogată în fosfat, resurse halieutice și potențial energetic, fără un mecanism de supraveghere internațională, într-un context în care armistițiul de la 1991 este deja rupt din 2020. Pentru sute de mii de sahraui din taberele de refugiați din Tindouf, Algeria, și pentru populația din teritoriile administrate de Maroc, sfârșitul misiunii nu este o știre diplomatică abstractă, ci o modificare tangibilă a securității zilnice.
Anatomia unui blocaj annunțat
Vineri, în sala mare a Consiliului de Securitate, s-a jucat ultimul act al unei piese scrise de rivalitățile puterilor mari. SUA au depus un proiect de rezoluție care validă, de facto, suveranitatea Marocului asupra Sahara Occidental și propunea o prelungire tehnică a mandatului MINURSO până în anul viitor. Rusia a opozat veto-ul. Moscova a contraatacat cu un propriu proiect, care cerea prelungirea misiunii fără condiții politice prealabile. Acesta a fost respins la vot, nu primind majoritatea necesară de nouă voturi.
Rezultatul? Un vid juridic instantaneu. Mandatul a expirat la miezul nopții de duminică. Portovocul secretarului general ONU, Stéphane Dujarric, a anunțat începerea „perioadei de lichidare”: o echipă redusă va coordona retragerea a 534 de militari și polițiști (bugetul 2026-2027 era de 62 de milioane de dolari) și evacuarea echipamentului. Principalii contribuitori de trupă — Egiptul, Ghana și Pakistan — își vor reprima soldații.
Două narative, un singur teren
Reacțiile nu s-au făcut aștepta și au expus, o dată mai mult, fața dublă a conflictului.
Palatul Regal din Rabat a salutat „nereînnoirea” mandatului, numind misiunea „un instrument de internaționalizare a disputei”. Pentru Maroc, care administrează aproape 80% din teritoriul disputat (vestul „zidului de nisip” construit în anii '80), sfârșitul MINURSO este o confirmare a faptului consumat: Sahara Occidental este „provinciile de sud” ale regatului. O viziune susținută, din ce în ce mai deschis, de Washington, Paris și Londra.
De cealaltă parte, Frontul Polisario, sprijinit de Algeria, a calificat decizia de „inacceptabilă”. Ministerul Afacerilor Externe algerian a vorbit de o „parțialitate excesivă” a proiectului american. Pentru sahraui, teritoriul rămâne „ultima colonie din Africa”, conform clasificării ONU ca „teritoriu neautoguernat”. Referendumul promiș în 1991 — opțiunea dintre independență și integrare — nu s-a organizat niciodată. Blocajul electoral a fost simplu: Maroc voia pe liste de votanți sahrauizii din zonele controlate de el; Polisario cerea recursiv la recensământul colonial spaniol din 1974.
Un conflict înghețat care începe să topească
Istoria recentă a zonei nu este o linie dreaptă. După retragerea Spaniolor în 1975 (Acordurile de Madrid), Maroc și Mauritania au ocupat teritoriul. Mauritania s-a retras în 1979. Războiul dintre Maroc și Polisario a durat 15 ani, făcând peste 16.000 morți (conform Senatului Francez). Armistițiul din 1991 a adus MINURSO, dar nu pacea.
În noiembrie 2020, Polisario s-a retras din cessarea focului după incidentele de la Guerguerat, un punct de trecere strategic la frontieră cu Mauritania. De atunci, „ostilități de joasă intensitate” sunt raportate constant de ONU. Drone-uri turcești (Bayraktar TB2) și izraeliene (Harop) achiziționate de Maroc au schimbat echilibrul militar pe teren, forțând Polisario pe o tactică de guerrillă și atacuri pe poziții izolate de-a lungul zidului de nisip de 2.700 km.
Rivalitatea Maroc-Algeria: motorul instabilității
Sahara Occidental nu este doar un dispută teritorială; este epicentrul rivalității dintre cele două puteri maghrebine. Algeria, care găzduiește, armează și finansează Polisario, vede suveranitatea marocană ca o înfrângere diplomatică majoră. Ruptura relațiilor diplomatice din 2021 a închis și frontierele terrestre. O cursă la armamente, alimentată de veniturile din hidrocarburi (Algeria) și investiții occidentale/arabе (Maroc), a transformat regiunea într-un depozit de praf de pușcă.
Abşența MINURSO elimină ultimul „telefon roșu” militar între părți. Deși misiunea nu avea mandat de combat (doar de observare și verificare a armistițiului), prezența fizică a observatorilor militari (unor 200 la un moment dat) oferea o garanție, cât de cât fragilă, că escaladarea nu devine război total. Acum, orice incident de frontieră poate degenera fără un mecanism de de-escaladare verificabil.
Costul uman: refugiații uitați din Tindouf
În taberele de la Tindouf, în hamada algeriană, trăiesc generații întregi de sahraui. Depind de ajutor umanitar (PAM, UNHCR), care scade odată cu crizelor globale (Gaza, Ucraina, Sudan). Sfârșitul MINURSO reduce și vizibilitatea internațională a lor. Raportatorii ONU pentru drepturile omului au documentat repetat restricții ale libertăților fundamentale în zonele controlate de Maroc, iar Algeria refuză o recensământ independent al populației din tabere, esențial pentru orice proces politic viitor.
Ce urmează? Scenarii pentru o regiune la răscruce
1. Status quo militarizat: Maroc consolidează controlul de facto (porturi, parcuri eoliene, mine de fosfat la Bou Craa), Polisario continuă acțiunile de hărțuire, Algeria susține diplomatic și militar. Riscul: un incident neintenționat (drone, mină, patrulă) declanșează un conflict larg.
2. Diplomația de umbră: SUA (sub o nouă administrație sau nu) și Franța încercă să relanseze procesul politic prin enviatul personal al SG ONU (funcția este vacanță de ani). Dar fără un cadru ONU (MINURSO), legitimitatea oricărei medieri este contestată de Polisario/Algeria.
3. Internaționalizarea conflictului: Polisario poate căuta să aducă cauza la Curtea Internațională de Justiție sau la Consiliul Drepturilor Omului, presând pe statele care recunosc suveranitatea Marocului (Spania, Germania, Israel etc.).
Concluzie: Un pericol pentru toată Mediterana
Sahara Occidental nu este o „problemă africană” îndepărtată. Este frontieră sudică a NATO și a UE, punct de tranzit pentru migrație, narcotrafic și terorism (AQMI, ISIS-Sahel). Instabilitatea aici înseamnă presiune pe Ceuta și Melilia, pe rutele de gaz (gazoductul Maghreb-Europe a fost oprit de Algeria în 2021) și pe lanurile de comunicatie subacvatice.
ONU a lăsat o gaură goală. Umplerea ei nu este responsabilitatea exclusivă a Marocului sau a Algeriei, ci a Consiliului de Securitate care a permis ca rivalitățile P5 să paralișeze un instrument de pază creat de ei înșiși. Istoria învață că, în absența diplomatiei, vorbesc armele. Și în Sahara, praful de pușcă nu se stinge niciodată singur.
De ce este important:
Sfârșitul misiunii MINURSO după 35 de ani nu este o simplă procedură burocratică, ci un semnal de alarmă strategic pentru Europa și Ordinea Internațională. Eliminarea ultimului mecanism de supraveghere ONU din Sahara Occidental transformă un conflict „înghețat” într-unul activ și imprevizibil, direct la frontieră sudică a NATO și UE. Riscul escaladei militare între Maroc și Algeria — ambele puteri regionale bine armate — crește exponențial, amenințând securitatea energetică (gazoducte, lanuri subacvatice), stabilitatea Sahelului și gestionarea migrației. De asemenea, blocajul SUA-Rusia în Consiliul de Securitate demonstrează incapacitatea sistemului ONU de a gestiona decolonizarea ultimului teritoriu neautoguernat din Africa, erodind credibilitatea dreptului internațional. Pentru România, ca membru UE și NATO de pe flancul est, instabilitatea din Maghreb nu este o problemă „a altcuiva”, ci una care impactează direct securitatea colectivă și vecinătatea extinsă a Alianței.
