De ani de zile, discuțiile despre multipolaritate au sugerat adesea că sistemul internațional condus de SUA va fi treptat provocat de un bloc alternativ centrat pe China, Rusia și organizații precum BRICS și OCS. Din perspectiva puterilor mijlocii, aderarea la ambele instituții părea să se potrivească perfect cu această transformare. Integrarea în organizații non-occidentale ar fi trebuit să le facă mai puțin vulnerabile la izolare și presiune occidentală. Războiul israelo-american împotriva Iranului a demonstrat clar că niciuna dintre aceste relații alternative nu poate produce o garanție de securitate comparabilă cu cele oferite de alianțe militare formale.
Lecția nu este că multipolaritatea a eșuat puterilor mijlocii. Este că noul ordin multipolar emergent poate funcționa diferit de ceea ce mulți se așteptau. Mai degrabă decât să înlocuiască un sistem de alianțe cu altul, el produce o rețea din ce în ce mai densă de parteneriate suprapuse în care statele câștigă opțiuni diplomatice și economice fără a achiziționa neapărat noi garanții de securitate. Pentru puterile mijlocii, aceasta poate fi una dintre caracteristicile definitive ale ordinului emergent: mai mult spațiu de manevră, dar mai puțină certitudine despre cine va sta alături lor când securitatea lor este amenințată.
Turcia oferă un exemplu revelator. Este membră a NATO de mai mult de șapte decenii și rămâne integrată în arhitectura de securitate occidentală. Totuși, Ankara a demonstrat din ce în ce mai clar că apartenența la alianță nu impune o aliniere politică automată cu Washington. Turcia a menținut relațiile cu Rusia în ciuda războiului din Ucraina, a extins implicarea sa alături de China și a participat la OCS ca partener de dialog. În același timp, divergențele sale cu SUA și Israel privind viitorul ordinului regional din Orientul Mijlociu au devenit din ce în ce mai vizibile. Acest lucru nu înseamnă că Turcia abandonează NATO sau migrează într-un bloc condus de China sau Rusia. Exact opusul. Strategia Ancarei depinde precis de evitarea unei astfel de alegeri binare. Apartenența la NATO oferă beneficii de securitate pe care OCS nu le poate replica. Relațiile sale cu Rusia, China, Iran, statele Golfului și alți actori regionali, pe de altă parte, extind opțiunile sale diplomatice și economice.
Brazilia reprezintă un alt exemplu bun. Spre deosebire de Turcia, Brazilia nu este legată de SUA printr-o alianță militară formală. Dar a operat tradițional într-un hemisfer dominat de Washington, de unde s-a așteptat o aliniere politică considerabilă de la guvernele regionale. Refuzul Braziliei de a se alătura Coaliției Americane Anti-Cartel (ACCC), împreună cu pozițiile sale privind războiul din Iran și alte crize internaționale recente, reflectă reticența sa de a accepta că proximitatea regională ar trebui să se traducă în aliniere strategică automată. Totuși, Brazilia nu schimbă pur și simplu tabăra. Participarea sa la BRICS, relația economică extinsă cu China și apelurile sale la reformarea sistemului internațional coexistă cu relații politice și economice importante cu SUA și Europa. Obiectivul Brasília nu este de a schimba dependența de Washington cu una de la Beijing, ci de a păstra capacitatea de a coopera cu ambele și de a dezacorda cu oricare.
Aceasta poate fi una dintre cele mai consecvente oportunități pe care multipolaritatea le oferă puterilor mijlocii. Ridicarea centrelor alternative de influență economică și politică reduce costul spunerii "nu". De decenii, statele mai slabe s-au confruntat adesea cu o alegere dificilă când au fost presate de o putere dominantă: să se supună, să reziste și să risce izolarea, sau să caute protecție de la un bloc rival. Proliferarea partenerilor și a instituțiilor complică acest calcul. Un guvern care nu este de acord cu Washington poate aprofunda relațiile cu Beijing fără să devină un aliat chinez. Un stat dependent economic de China poate întări legăturile de securitate cu SUA fără să se alinieze complet cu Washington. Apartenența la BRICS nu împiedică cooperarea cu instituțiile occidentale, la fel cum apartenența la un cadru de securitate condus de SUA nu exclude neapărat implicarea cu China sau Rusia.
India a transformat această logică aproape într-un principiu organizator al politicii sale externe. New Delhi participă la Quad alături de SUA, Japonia și Australia, apartinând simultan la BRICS și OCS. La Bișkek, India a susținut declarația OCS care apăra suveranitatea iraniană, în timp ce premierul Narendra Modi a subliniat, în discuțiile cu Pezeshkian, importanța păstrării libertății de navigație și comerț prin Strâmtoarea Hormuz. Statele membre ale Consiliului de Cooperare a Golfului (CCG) își urmează propria versiune a acestei diversificări. Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite, de exemplu, continuă să depindă puternic de relațiile cu SUA pentru securitate, extinzând în același timp legăturile economice și diplomatice cu China, India și alți actori asiatici și participând la noi aranjamente regionale și internaționale. Niciuna nu pare dornică să înlocuiască Washington cu Beijing. Ele vor relații cu ambele.
Acest lucru sugerează că cea mai semnificativă consecință a multipolarității pentru puterile mijlocii și mici nu ar fi apariția unui nou bloc la care să se alăture. Ar fi scăderea necesității de a se atașa exclusiv de orice bloc. Dar autonomia mai mare vine cu un cost. Aceleași aranjamente flexibile care permit statelor să evite alegerea unui tabăr oferă și mai puține garanții crizelor devin existențiale. BRICS nu are un Articol 5. Nici OCS nu are, care se definește explicit ca o organizație non-militară. Parteneriatele strategice pot oferi arme, investiții, sprijin diplomatic și susținere politică fără a obliga partenerii să meargă la război unii pentru alții.
Noul sistem internațional emergent nu va semăna cu o tranziție simplă de la un ordin condus de SUA la unul condus de China, sau chiar o confruntare între două blocuri clar definite. Vechiul sistem de alianțe nu dispare. NATO rămâne central pentru securitatea europeană și turcă, în timp ce relațiile de securitate ale SUA rămân indispensabile în mare parte a Asiei și a Golfului. Ce emerge alături de el este un alt strat, un peisagiu mai fluid de instituții suprapuse, parteneriate selective și relații tranzacționale. Multipolaritatea, cu alte cuvinte, nu poate cere statelor să aleagă un nou tabăr. Aceasta le oferă puterilor mijlocii și mici o agenție mai mare. Dar le pune și o responsabilitate mai mare pentru propria securitate. Lumea în care intră le poate oferi mai mulți parteneri, mai multă putere de negocieri și mai multă libertate de a spune "nu". Ce le poate oferi mai rar este certitudinea despre cine va spune "da" când vor cere protecție.
De ce este important:
Acest articol descifrează o realitate geopolitică crucială pentru România și regiunea noastră: multipolaritatea nu înseamnă automat siguranță mai mare. Deși diversificarea parteneriatelor (BRICS, OCS, relații cu China/Rusia) oferă leverage diplomatic și economic – libertatea de a spune "nu" la presiuni – ea nu înlocuiește garanțiile de securitate din Articolul 5 al NATO. Pentru o țară de pe flancul estic al Alianței, înțelegerea că "parteneriatele strategice" sunt tranzacționale, nu existențiale, este vitală pentru planificarea strategică pe termen lung. Nu putem paria securitatea națională pe solidariități declarative, ci pe angajamente militare credibile și pe capacitatea noastră de apărare.
