În loc să răspundă la întrebările incomode, Netanyahu a recurs la un manual vechi de joc: devierea, contra-acuzațiile și, mai ales, victimizarea. În ultimele zile, un articol publicat de cotidianul israelian Haaretz susținea că Emiratele Arabe Unite l-ar fi avertizat pe Netanyahu în avans despre atacul condus de Hamas din 7 octombrie 2023. Reacția premierului nu a fost una de reflecție sau asumare, ci una de natură juridică și politică: a dat în judecată publicația, a lansat contra-acuzații și a strigat despre „interferență străină” în alegerile israeliene. Cu doar o săptămână înainte, Netanyahu a lansat o reclamă politică în care se prezenta ca un copil hărțuit de colegii săi de clasă, purtând semne cu mesajul „Oricine, dar nu Bibi”. Imaginea este una clară: liderul celui mai puternic stat din Orientul Mijlociu se prezintă drept victima unui sistem corupt și a unei elite ostile.
Psihologul politic israelian Neta Oren, de la Universitatea George Mason, explică pentru Al Jazeera că auto-victimizarea este o componentă esențială a strategiei lui Netanyahu. „De ani de zile, el s-a prezentat ca reprezentantul «poporului» împotriva elitei. Populismul funcționează excelent din opoziție, dar ce faci când ești cel mai longeviv prim-ministru din istoria Israelului? Soluția lui Netanyahu a fost să dea vina pe forțe externe, în special pe «statul profund», și să se prezinte ca victima lor, exact așa cum își prezintă susținătorii ca victime ale vechii elite”, spune Oren. Această abordare poate părea paradoxală: cum poate un lider atât de puternic să pară slab și ineficient? Răspunsul, spune Oren, este că sentimentul de victimizare din rândul bazei sale electorale este atât de puternic, încât această narațiune rămâne un instrument politic extrem de eficient.
Recent, Netanyahu a intrat chiar într-un concurs de imagine cu ministrul de extremă dreaptă al Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir, pentru moștenirea grupării paramilitare sioniste Irgun. Amândoi au organizat conferințe de presă rivale pentru a comemora „opresiunea” la care a fost supusă această miliție, responsabilă de moartea a sute de civili palestinieni și soldați britanici în perioada mandatului britanic. Este o mișcare care pare desprinsă din același manual populist folosit de lideri precum Donald Trump, Viktor Orban sau Narendra Modi: alierea cu cei care se simt marginalizați de stat și distanțarea de propriile scandaluri.
În această lună, Netanyahu a încercat să devieze vina pentru eșecurile dinaintea și din timpul atacurilor din 7 octombrie, susținând că „oficialii din domeniul apărării” au ales în mod deliberat să nu-l trezească în primele ore ale atacului, pe care, altfel, l-ar fi oprit. Soția sa, Sara Netanyahu, a mers și mai departe, sugerând la postul pro-guvernamental Channel 14 că reacția liderului opoziției, generalul Yair Golan, care s-a trezit și a condus direct la locul atacului, ar fi o dovadă că acesta cunoștea planurile Hamas în avans. Aceste acuzații, lipsite de orice fundament, sunt menite să creeze confuzie și să mute atenția de la responsabilitatea directă a premierului.
Analiștii subliniază că populismul lui Netanyahu este calibrat pentru un public specific israelian, bazat pe un sentiment comun de identitate sionistă și evreiască. Mulți susținători ai partidului Likud sunt mizrahi, imigranți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, care provin din medii cu venituri mai mici și care, prin experiență, se văd opuși establishment-ului așkenaz european. Netanyahu a exploatat această fisură socială cu o abilitate remarcabilă. Dani Filc, profesor la Universitatea Ben Gurion și autor al cărții „Hegemony and Populism in Israel”, explică: „Populismul se construiește pe un popor victimizat. Interpretarea sa a victimizării rezonează cu memoria colectivă a multor susținători Likud, care se simt excluși și uneori oprimați de establishment-ul așkenaz, dar și cu memoria colectivă evreiască a victimizării.”
Acest discurs a dominat confruntările repetate ale lui Netanyahu cu sistemul judiciar și mass-media. Atât procesul său de corupție din 2020, cât și reforma judiciară au fost prezentate de dreapta israeliană nu ca procese legale sau constituționale, ci ca o luptă împotriva unui așa-numit „stat profund” neales, ai cărui membri includ mass-media și judecătorii. Daniel Bar-Tal, profesor de psihologie la Universitatea Tel Aviv, spune că această narațiune i-a permis lui Netanyahu să se distanțeze de eșecurile guvernului. „El dă vina pe statul profund pe care el însuși l-a construit, pe ofițerii pe care el i-a numit, doar ca să rămână curat și fără responsabilitate. A fi victimă are multe avantaje. Poți fi făptuitor, te poți disocia de normele etice și așa mai departe”, explică Bar-Tal.
În esență, Netanyahu a transformat arta manipulării politice într-o știință. În loc să răspundă pentru un genocid care a ucis zeci de mii de civili, el se prezintă ca victima unei conspirații internaționale. În loc să-și asume eșecul de securitate din 7 octombrie, el dă vina pe consilierii săi. În loc să se apere în fața justiției, el acuză sistemul. Este o strategie care a funcționat timp de decenii, dar întrebarea este dacă va mai funcționa și acum, când realitatea este atât de brutală și de evidentă. Pentru Netanyahu, însă, realitatea pare să fie doar un detaliu într-o narațiune atent construită, în care el este, mereu și inevitabil, eroul tragic.
De ce este important:
Această analiză este crucială pentru înțelegerea dinamicii politice din Orientul Mijlociu și a modului în care populismul și manipularea pot fi folosite pentru a eluda responsabilitatea pentru crime de război și genocid. Netanyahu nu este doar un lider israelian; el este un exemplu de manual al modului în care un politician aflat la putere poate inversa realitatea, transformându-se din făptuitor în victimă. Înțelegerea acestor mecanisme este esențială nu doar pentru a descifra politica israeliană, ci și pentru a recunoaște tipare similare de manipulare în alte contexte globale, unde liderii autoritari sau populisti folosesc aceleași tactici pentru a-și consolida puterea și a scăpa de răspundere. Este un semnal de alarmă pentru democrațiile din întreaga lume, arătând cât de fragilă poate fi adevărul atunci când este atacat sistematic de cei care dețin puterea.
