Pentru cei inițiați, evenimentul nu a fost o surpriză, ci culminația unui proces lung, dureros, plin de întreruperi și reporniri. Dar pentru fermierul din Maguindanao care a văzut recoltele arse, pentru mama din Basilan care a îngropat copilul său înainte de vreme, pentru tânărul din Marawi care a cunoscut doar ruine și evacueri, acest moment are gustul apei după o secetă veche. Noua entitate administrativă – Regiunea Autonomă Bangsamoro în Muslim Mindanao (BARMM) – nu este doar o reconfigurare hărții administrative. Este, în esență, încercarea de a transforma o identitate forțată de război într-o identitate construită prin lege, bugete și servicii publice.
Istoria conflictului din Mindanao nu se lasă să fie contată pe scurt. Rădăcinile sale se îngropă profund în politica colonială spaniolă și, mai ales, americană, care a favorizat migrația masivă a coloniștilor creștini din nord (Visayas și Luzon) către sudul sălbatic și bogat în resurse. Această "politică de colonizare" a dezlocuit echilibrul demografic și economic, marginalizând populația muslimă indigenă (Moro) și lumii indigene (Lumad). Ce a început ca o luptă pentru pământ și resurse s-a transformat, deceniile următoare, într-o luptă pentru identitate și autodeterminare.
Anii '70 au văzut nașterea Frontului Național de Eliberare Moro (MNLF), urmat, după o sciză ideologică, de Frontul Islamic de Eliberare Moro (MILF). Manila a răspuns cu armata. Zeci de mii de morți, sute de mii de deplasați, orașe întregi – ca Marawi în 2017 – reduceți la cenușă. Acordurile de pace semnate în 1976 (Tripoli) și 1996 (Jakarta) au eșuat pentru că nu au adresat causa profundă: lipsa de încredere și lipsa de putere reală locală. Autonomia acordată atunci (ARMM) a fost criticată ca fiind o "autonomie pe hârtie", rongită de corupție, dinastii politice locale și lipsa de fonduri reale.
Acest lucru face ca actuala tranziție să fie radical diferită. Acordul de paz semnat în 2014 între Guvernul Filipinelor și MILF, urmat de Legea Organică Bangsamoro (BOL) ratificată prin referendum în 2019, a pus bazele unei structuri care are din start legitiimitatea urnei. Referendumul a fost un moment de maturitate democratică: nu doar majoritatea a votat "Da", dar și zonele majoritar creștine au acceptat să facă parte din noua entitate, înțelegând că pacea nu se negociază pe linii etnice, ci pe linii de dezvoltare comună.
Interim Chief Minister Ahod "Al Haj Murad" Ebrahim, fost comandant suprem al MILF, ședează acum într-un birou guvernamental, nu într-un tabără de munte. Tranziția de la luptător la administrator este, poate, cea mai puternică metaforă a nouărei ere. Guvernul de tranziție (Bangsamoro Transition Authority - BTA), compus din reprezentanți ai MILF și ai guvernului central, are mandatul de a construi instituții de la zero: un parlament funcțional, o poliție locală profesionalizată, un sistem judiciar care să combine legea națională cu Sharia (pentru musulmani) și obiceiurile locale, și, cel mai important, o economie care să funcționeze.
Provocările sunt, totuși, imense și nu trebuie romantizate. "Demonii vechi nu dispar dintr-o zi", mi-a spus un analist local la o cafea din Davao, sub condiția anonimității. "Dinastiile politice – Ampatuan, Mangudadatu, Sinsuat – sunt încă aici. Ele controlează armatele private, voturile și economiile locale. Noua lege le interzice să candideze imediat, dar ei joacă pe termen lung." La aceasta se adaugă problema grupurilor disidente, cum ar fi Bangsamoro Islamic Freedom Fighters (BIFF) sau remanentele grupurilor legate de Statul Islamic, care văd în noua autonomie o trădare a idealului unui stat independent sau al Califatelor. Atacurile sporadice, extorsiunile și războaiele de clanuri (rido) continuă să ucidă oameni simpli în zonele rurale.
Economia este câmpul de luptă decisiv. Mindanao este "coșul de legume" al Filipinelor, dar sărăcia aici este dublă față de media națională. Investițiile străine au fugit de instabilitate. Noua guvernare are nevoie de rezultate vizibile: drumuri care să leagă fermierul de piață, irigații care să asigure două recolte pe an, școli unde fetele să nu fie măritate la 14 ani, spitale unde o mamă să nu meară din cauza infecțiilor banale. Fondurile "Block Grant" de la Manila (o parte fixă din veniturile naționale) și puterea de a atrage investiții directe sunt instrumentele noi. Dar bugetul nu se execută singur; trebuie o burocrație competență, lucru greu de obținut într-o zonă unde sistemul educațional a fost distrus de război.
Există și o dimensiune geopolitică subtilă. O Bangsamoro stabilă și prosperă este un argument puternic pentru modelul filipinez de "unitate în diversitate", un contrapunct la narativul separatist radikal. De asemenea, stabilitatea în Marea Sulu și Marea Celebes este vitală pentru securitatea maritimă a întregii regiuni ASEAN, afectând rutele comerciale și dinamica puterilor mari (China, SUA, Japonia). Manila a înțeles că nu poate cumpăra pacea doar cu bani; trebuie să cedeze putere. Și a făcut-o, cu riscuri politice interne majore, opoziția națională criticând adesea "prea multă autonomie".
Pe străzile Cotabato City, viața continuă cu o nuanță nouă. La piața centrală, vânzătoarele de pescadă (muslimane și creștine, lăsate alături de generații) discuță prețurile în maguindanaon și cebuano amestecați. O nouă clădire a guvernului ridică stâlpii de beton lângă mocheta veche a capitolului. Copii cu rucsace colorate merg la o școală nouă, construită din fonduri ale BTA. Nu e perfect. Corupția la nivel local nu a disparut miraculos. Poliția nouă încă nu are suficiente mașini. Dar există ceva care nu era acolo acum cincizeci de ani: o adresă la care să te plângi, o instituție care, teoretic, îți aparține.
Aceasta este, poate, cea mai mare victorie: trecerea de la supraviețuire la cetățenie. Poporul Bangsamoro nu mai este doar "problema Mindanao" pe care Manila trebuie să o gestioneze securitar. Este acum un partener constituțional, o entitate politică cu care se negociază, nu împotriva căreia se luptă. Drumul spre o pace durabilă este încă lung și sinuos, plin de capcane – justiția tranzițională pentru victimele masacrelor trecute, repartizarea resurselor naturale (gaz, minerale, apă), integrarea forțelor MILF în armată și poliție. Dar astăzi, pentru prima dată în optzeci de ani, orizontul nu e umplut de fumul bătăliilor, ci de silueta greu de lucru a unei democrații locale care încearcă să se nască.
De ce este important:
Această tranziție nu este doar o problemă internă a Filipinelor, ci un studiu de caz global pentru rezolvarea conflictelor etno-religioase prin autonomie, nu separare. Demonstrează că chiar și cele mai înrădăcinate războaie civile pot găsi o ieșire politică dacă există voința de a împărți puterea, nu doar resursele. Pentru România și Europa, care se confruntă cu propriile provocări de integrare a minorităților și autonomie locală, modelul Bangsamoro oferă lecții prețioase despre importanța legii organice, a justiției tranziționale și a investiției în capitalul uman ca singură garanție a pacei pe termen lung. Stabilitatea sudului Filipinelor afectează direct securitatea maritimă în Marea China de Sud și fluxurile comerciale globale, făcând din acest "conflict local" un interes strategic internațional.
