Ravina Shamdasani, purtătoarea de cuvânt a biroului ONU pentru drepturile omului, nu a ocolit cuvintele: „În ceea ce privește amenințarea cu expulzarea din cauza zborului de zmeie al copiilor, sper că putem fi cu toții de acord că acest lucru este revoltător.” O declarație scurtă, dar care spune totul. Și totuși, în spatele acestor cuvinte se ascunde o realitate mult mai sumbră, o realitate în care viața a peste două milioane de oameni este ținută ostatică de capriciile politice și de o mașinărie de război care nu cunoaște milă.
Contextul acestei amenințări este unul tulburător. Duminică, premierul israelian Benjamin Netanyahu și ministrul apărării Israel Katz au emis un comunicat comun în care avertizau Hamas că, dacă lansările de zmeie, drone sau baloane nu încetează imediat, forțele israeliene vor intensifica operațiunile țintite împotriva celor responsabili. Mai mult, au adăugat că vor „evacua populația din zonele din care sunt lansate zmeie, drone și baloane”. O formulare care sună a pedeapsă colectivă, interzisă de dreptul internațional umanitar, dar care pare să fi devenit o practică obișnuită în politica israeliană.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în ultima lună? Potrivit relatărilor, câteva zmeie care nu transportau dispozitive incendiare au plutit spre comunitățile din sudul Israelului. Atât. Fără foc, fără explozii, fără victime. Doar niște bucăți de hârtie colorată purtate de vânt. Și totuși, acest lucru a fost suficient pentru a declanșa o reacție disproporționată, care amintește de episoadele din 2018, când zmeie și baloane incendiare lansate din Gaza au provocat incendii în terenurile agricole israeliene. Atunci, palestinienii au spus că acestea erau un act de protest față de blocada ilegală impusă asupra enclavei. Acum, însă, vorbim despre zmeie obișnuite, jucării ale copiilor care încearcă să-și găsească o bucurie într-un loc transformat în iad pe pământ.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Comitetele populare din Gaza, coordonându-se cu autoritățile Hamas, au făcut apel luni la părinți să oprească zborul de zmeie al copiilor, invocând „protejarea vieților lor nevinovate”. Este o decizie sfâșietoare, luată sub presiunea unei amenințări existențiale. Umm Mohammed, o mamă din orașul Gaza, a declarat pentru Reuters: „În fiecare vară, copilul meu, Ahmed, și copiii de pe stradă zboară aceste zmeie ca să se distreze. Dar acum nu-i voi mai permite. Nu, niciodată.” Cuvintele ei sunt ecoul unei generații întregi de părinți care au învățat să trăiască cu frica, care au învățat că până și cele mai inocente gesturi pot fi interpretate ca o amenințare.
Basem Naim, membru al biroului politic al Hamas, a respins cu vehemență avertismentul israelian. „Este de conceput ca încercările de a-l îmbuna pe criminalul de război Netanyahu să-i fi determinat să descrie activitățile copiilor nevinovați drept activități armate, în timp ce Netanyahu continuă să ucidă și să distrugă zilnic, în ciuda acordului?” O întrebare retorică, dar care lovește exact în miezul problemei: dublul standard, ipocrizia și lipsa totală de proporționalitate.
Totul se petrece pe fundalul unui așa-numit „acord de încetare a focului” care a intrat în vigoare în octombrie, dar care nu a reușit să oprească atacurile israeliene. Potrivit Ministerului Sănătății din Gaza, peste 1.280 de palestinieni au fost uciși de la intrarea în vigoare a acordului. O cifră care vorbește de la sine despre valoarea acestui armistițiu. În timp ce copiii își văd zmeiele confiscate de frică, tancurile israeliene continuă să bombardeze cartiere întregi, iar avioanele de vânătoare sfâșie cerul nopții. Iar lumea privește, uneori cu dezaprobare, dar de cele mai multe ori cu o tăcere complice.
Această amenințare cu expulzarea nu este doar o măsură militară sau politică; este o încercare de a șterge orice urmă de normalitate dintr-o viață deja sfâșiată. Este un război psihologic purtat împotriva celor mai vulnerabili: copiii. Pentru că, dincolo de zmeie, dincolo de baloane, dincolo de orice pretext, ceea ce Israelul încearcă să facă este să transforme Gaza într-un spațiu complet steril, lipsit de orice manifestare de viață, de bucurie sau de speranță. Iar comunitatea internațională, cu mici excepții, pare să accepte această realitate cu o resemnare îngrijorătoare.
Este important să înțelegem că nu vorbim despre un conflict simetric. Vorbim despre o putere ocupantă, cu unul dintre cele mai moderne armate din lume, care amenință să evacueze civili neînarmați pentru că aceștia îndrăznesc să-și lase copiii să se joace. Este o încălcare flagrantă a Convențiilor de la Geneva, care interzic pedeapsa colectivă și transferul forțat al populației civile. Și totuși, aceste norme par să fie doar niște bucăți de hârtie, la fel ca zmeiele copiilor din Gaza, purtate de vânt și uitate.
În timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc la Ahmed, băiatul care nu-și va mai putea zbura zmeul. Mă gândesc la toți copiii din Gaza care au învățat să distingă sunetul unei bombe de cel al unui tun, dar care nu vor mai putea distinge bucuria de frică. Și mă întreb: cât de mult trebuie să suporte omenirea înainte să spună „destul”? Pentru că, dacă acceptăm astăzi ca un copil să fie amenințat cu expulzarea pentru că zboară un zmeu, mâine vom accepta lucruri și mai groaznice. Iar atunci, nu vom mai avea dreptul să ne numim oameni.
De ce este important:
Această știre nu este doar despre un conflict îndepărtat, ci despre principiile fundamentale ale dreptului internațional și despre protecția civililor, în special a copiilor, în zonele de război. Amenințarea Israelului de a expulza populația din Gaza din cauza zborului de zmeie reprezintă o escaladare periculoasă, care transformă acte inocente în crime și normalizează pedeapsa colectivă. Este un semnal de alarmă pentru comunitatea internațională, care trebuie să reacționeze ferm împotriva acestor abuzuri, înainte ca ele să devină o practică acceptată. Fiecare astfel de incident subminează orice șansă de pace și adâncește traumele unei populații deja sufocate de blocadă și violență. Ignorarea acestor fapte înseamnă complicitate cu cei care cred că pot decide cine are dreptul să trăiască și cine să fie alungat, chiar și pentru un zmeu.
