Promisiunea verde și realitatea gri
Filipinele, un arhipelag cu o biodiversitate remarcabilă, se confruntă de decenii cu o rată alarmantă a despăduririi. Exploatarea forestieră ilegală, extinderea plantațiilor de palmier de ulei și mineritul au lăsat cicatrici adânci în peisaj. În acest context, Programul Național de Înverzire a fost salutat ca o soluție miraculoasă: până în 2022, guvernul și-a propus să planteze 1,5 miliarde de copaci pe o suprafață de 1,5 milioane de hectare. Banii publici au fost direcționați către comunități, școli și organizații non-guvernamentale, cu promisiunea că fiecare copac plantat va fi îngrijit și va supraviețui.
Dar ancheta jurnaliștilor de la 101 East și Lighthouse Reports, care a analizat date satelitare, rapoarte oficiale și a intervievat sute de localnici, arată o imagine sumbră. În multe zone, copacii plantați au murit din cauza lipsei de îngrijire, a secetei sau a incendiilor. În altele, terenurile „reîmpădurite” au fost defrișate din nou pentru agricultură sau dezvoltare imobiliară. Mai grav, unele comunități indigene, care depind de păduri pentru hrană, medicamente și adăpost, spun că programul le-a încălcat drepturile, transformând pământurile lor ancestrale în „monumente verzi” fără beneficii reale.
Cifrele care mint
Potrivit rapoartelor oficiale, programul a reușit să planteze peste 1,2 miliarde de copaci până în 2022. Dar supraviețuirea acestora este o altă poveste. Un studiu al Universității din Filipine a constatat că, în unele zone, rata de supraviețuire a copacilor plantați este sub 30%. „Plantezi un copac, îl fotografiezi, iei banii și apoi uiți de el”, spune un fost angajat al programului, sub protecția anonimatului. „Nu există monitorizare reală, iar comunitățile nu au stimulente să îngrijească copacii după ce primesc plata.”
Imaginile din satelit analizate de anchetatori arată că, în regiuni precum Mindanao sau Luzon, suprafețe întregi de teren „reîmpădurite” au redevenit sterpe în câțiva ani. În același timp, pădurile naturale primare continuă să fie tăiate ilegal, iar guvernul nu reușește să aplice legile de protecție. „Este ca și cum ai încerca să umpli o găleată spartă cu apă”, comentează un ecologist local.
Comunitățile indigene, prinse la mijloc
Pentru popoarele indigene din Filipine, pădurea nu este doar o resursă, ci o parte a identității lor. Ele depind de ea pentru hrană, medicamente tradiționale și practici spirituale. Programul de reîmpădurire, însă, a fost implementat fără consultarea lor reală. În multe cazuri, terenurile pe care le-au folosit de generații au fost declarate „zone de reîmpădurire” și au fost plantate cu specii de arbori comerciali, nu cu cei nativi care susțin ecosistemul local.
„Nu ne-au întrebat ce copaci vrem să plantăm”, spune un lider al comunității Aeta din Luzon. „Au adus copaci care cresc repede, dar care nu ne oferă hrană sau umbră. Acum, pământul nostru este plin de acești copaci străini, iar animalele sălbatice au dispărut.” În plus, unele comunități se tem că, odată ce terenurile sunt „reîmpădurite”, guvernul le poate revendica pentru proiecte de conservare sau chiar pentru vânzare către companii private.
Corupția și birocrația
Ancheta dezvăluie și un alt factor care a subminat programul: corupția. Fondurile alocate reîmpăduririi au fost adesea deturnate sau gestionate ineficient. În unele cazuri, contracte de milioane de dolari au fost atribuite unor firme-fantomă, iar copacii „plantați” existau doar pe hârtie. Birocrația excesivă a întârziat, de asemenea, implementarea proiectelor, iar lipsa de coordonare între agențiile guvernamentale a dus la suprapunerea eforturilor sau la abandonarea unor zone.
„Programul a fost conceput cu intenții bune, dar execuția a fost dezastruoasă”, explică un expert în politici forestiere de la Universitatea din Manila. „Nu ai cum să plantezi 1,5 miliarde de copaci fără un sistem riguros de monitorizare, fără a implica comunitățile și fără a combate corupția.”
Ce se poate face?
Specialiștii spun că reîmpădurirea nu poate fi redusă la o simplă numărare de copaci. Este nevoie de o abordare holistică, care să includă protejarea pădurilor existente, restaurarea ecosistemelor și respectarea drepturilor comunităților indigene. În loc să se concentreze pe cantitate, guvernul ar trebui să prioritizeze calitatea: specii native, îngrijire pe termen lung și implicarea reală a localnicilor.
Unele inițiative locale au dat deja roade. În provincia Palawan, de exemplu, un program condus de comunitățile indigene a reușit să restaureze sute de hectare de pădure tropicală, folosind specii native și metode tradiționale. „Cheia este să le oferi oamenilor un interes real în protejarea pădurii”, spune un coordonator al proiectului. „Dacă ei beneficiază de pe urma copacilor – fie că este vorba de fructe, lemn sau turism – atunci îi vor proteja.”
Concluzie
Eșecul Programului Național de Înverzire al Filipinelor este un avertisment pentru întreaga lume. Reîmpădurirea nu poate fi o soluție rapidă, ci un proces complex care necesită timp, resurse și, mai ales, respect pentru comunitățile care trăiesc în armonie cu natura. Fără aceste elemente, chiar și cele mai ambițioase proiecte verzi riscă să rămână doar promisiuni goale, în timp ce pădurile continuă să dispară.
