O doctrină de securitate pe care Iranul a construit-o timp de patru decenii se destramă acum. Aceasta se baza pe mutarea confruntării departe de teritoriul iranian printr-o rețea de proxy și aliați, de la Hezbollah în Liban la houthi în Yemen și diverse facțiuni armate în Irak. Acea rețea era nucleul descurajării iraniene și pârghia politicii sale expansioniste. Războiul actual a dat acestei doctrine cea mai dură lovitură din istoria sa. Hezbollah a intrat în 2026 deja epuizat de războiul din 2024 cu Israelul și de pierderea adâncimii strategice în Siria. În martie, a comis o eroare fatală intervenind în numele Teheranului și atrăgând un răspuns israelian devastator. Apoi Statele Unite au făcut presiuni asupra guvernului libanez să acționeze împotriva Hezbollah, ducând la interzicerea activităților militare ale grupului și la discuții despre dezarmare. Facțiunile irakiene pro-iraniene au intervenit și ele în numele benefactorului lor, dar au suferit pierderi în atacurile americane. SUA au reușit să blocheze revenirea lui Nouri al-Maliki, pro-iranian, la funcția de prim-ministru în Irak și să instaleze un bancher relativ necunoscut, Ali al-Zaidi. Guvernul său este acum sub presiune severă să acționeze împotriva facțiunilor pro-iraniene și să le dezarmeze până la sfârșitul lunii septembrie, sub amenințarea unor măsuri economice punitive din partea SUA.
Houthi, învățând din soarta Hezbollah și din costul rundelor anterioare de confruntare cu Washingtonul, au fost reticenți să se alăture luptei. Acum au fost forțați să acționeze, dar nu direct împotriva SUA sau Israelului; ei vizează interesele saudite, confruntându-se astfel cu una dintre cele mai mari armate din lume, precum și cu forțele yemenite loiale guvernului recunoscut internațional. Rezultatul net este că Iranul suportă din ce în ce mai singur povara războiului. Primul și poate cel mai important câștig strategic al Israelului constă aici: războiul accelerează erodarea rețelei pe care Iranul a petrecut mai mult de patru decenii construind-o, și odată cu ea logica strategică de a înconjura Israelul cu multiple fronturi.
La începutul războiului, Israelul a absorbit baraje directe de rachete iraniene, dar multe au fost doborâte de Iron Dome și de sistemele suplimentare de apărare aeriană desfășurate de SUA. Prin contrast, statele din Golf s-au confruntat cu atacuri iraniene mult mai intense care au depășit țintele militare și au lovit infrastructura energetică și civilă. În escaladarea actuală, atacurile iraniene s-au concentrat asupra infrastructurii civile din statele Golfului și Iordania, evitând în mod deliberat atât Israelul, cât și activele navale americane de pe coasta iraniană. Teheranul înțelege că lovirea portavioanelor americane ar deschide porțile iadului asupra sa, iar lovirea din nou a interiorului israelian ar extinde războiul exact în momentul în care încearcă să păstreze un spațiu pentru discuții cu Washingtonul. A optat în schimb să facă presiuni asupra Washingtonului prin vecinii săi din Golf. Consecința este că frontul intern al Israelului a ieșit efectiv din setul de ținte. Costul descurajării pe care Israelul, ca instigator al acestui război, ar trebui să-l plătească a fost transferat civililor din Golf care nu au nicio legătură cu el, unii în state cele mai îndepărtate de orice normalizare cu Israelul.
În timp ce atacurile aeriene americane continuă să degradeze capacitățile de rachete iraniene, infrastructura militară și comanda superioară, Israelul se bucură de avantajele strategice ale acestei presiuni susținute fără a absorbi represalii echivalente pe propriul teritoriu. În timp ce Israelul transferă cu succes costurile militare ale războiului către SUA și Golf, economia sa merge bine. Banca Israelului, chiar și după ce și-a redus prognoza din cauza războiului, se așteaptă în continuare ca economia să crească cu 4% în 2026, înaintea majorității economiilor dezvoltate chiar și în timp de pace. Creșterea proiectată pentru 2027 este de 5,5%. Piețele sunt și mai elocvente. Șekelul s-a apreciat cu aproximativ 20% față de dolarul american în ultimul an; indicele Tel Aviv-35 stabilește recorduri; iar în martie, la apogeul războiului, Google a finalizat achiziția de 32 de miliarde de dolari a startup-ului israelian de securitate cibernetică în cloud Wiz. Capitalul global, cu alte cuvinte, prețuiește acest război ca pe o oportunitate de a remodela regiunea în favoarea Israelului, nu ca pe un risc pentru acesta.
Apoi există economia directă de război. În iunie, Ministerul Apărării israelian a anunțat că exporturile de apărare au ajuns la 19,2 miliarde de dolari în 2025, în creștere cu aproape 30% pentru al cincilea an consecutiv record, conduse de sistemele de rachete și apărare aeriană al căror principal activ de marketing este tocmai performanța lor pe câmpul de luptă. Fiecare nou angajament este, din punctul de vedere al industriilor de apărare israeliene, o demonstrație live în fața potențialilor clienți. În sectorul energetic, producția de gaze israeliană din câmpurile Leviathan și Tamar este pe cale să depășească trei miliarde de picioare cubice (85 de milioane de metri cubi) pe zi în acest an, surplusul fiind trimis prin conducte pentru export în Egipt, unde este lichefiat și vândut pe o piață globală cu prețuri în creștere vertiginoasă. Industria de transport maritim a Israelului rămâne relativ neatinsă de război, porturile sale mediteraneene operând la capacitate maximă. Între timp, blocada pe care Iranul o impune asupra strâmtorii pedepsește Golful și partenerii lor asiatici.
Nimic din toate acestea nu sugerează că Israelul duce un război fără costuri. Cheltuielile de apărare au crescut vertiginos, producția economică a scăzut sub traiectoria sa de dinainte de război, iar mobilizarea prelungită impune poveri sociale și fiscale semnificative. Dar strategia se măsoară nu prin absența costurilor, ci prin relația dintre costuri și câștiguri, iar după această măsură, poziția Israelului pare mult mai puternică decât cea a principalului său adversar. Acesta este paradoxul central al războiului actual. Cele mai mari câștiguri ale Israelului nu au venit din victorii pe câmpul de luptă, ci din transformarea mediului strategic regional: presiune accelerată asupra arhitecturii de proxy a Iranului, atenție militară iraniană dispersată pe mai multe teatre și o parte semnificativă a costurilor imediate ale războiului transferată altor actori regionali. Distribuția acestor costuri a devenit profund inegală.
Dacă această asimetrie se va dovedi temporară sau va deveni fundamentul unei noi ordini regionale, rămâne de văzut. Păstrarea ei va fi probabil principalul obiectiv al prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu în timp ce vizitează Washingtonul săptămâna aceasta. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.
De ce este important:
Acest articol dezvăluie un paradox strategic major în conflictul actual dintre Israel și Iran: deși Israelul este instigatorul războiului, el suportă cele mai mici costuri, în timp ce aliații săi regionali și SUA plătesc prețul. Înțelegerea acestei dinamici este crucială pentru a anticipa evoluțiile geopolitice din Orientul Mijlociu, impactul asupra economiilor globale și viitorul descurajării iraniene. Cititorii trebuie să fie conștienți că războiul nu este doar o confruntare militară, ci și o redistribuire a puterii economice și strategice, cu consecințe pe termen lung pentru securitatea regională și stabilitatea piețelor energetice.
