În ultimul deceniu, guvernul indonezian și organizațiile internaționale au investit masiv în infrastructura digitală, promovând aplicații de alertă și grupuri WhatsApp pentru a răspândi rapid informații despre dezastre. La prima vedere, această tranziție pare un progres: mesajele ajung instantaneu, pot include hărți interactive și instrucțiuni detaliate. Cu toate acestea, realitatea pe teren este mai nuanțată. În satele de pe versanții Muntelui Merapi, unul dintre cei mai activi vulcani din Indonezia, localnicii povestesc cum semnalul de telefonie mobilă este adesea slab sau inexistent, iar bateriile se descarcă rapid în lipsa electricității. Mai mult, mulți săteni, în special vârstnicii, nu dețin smartphone-uri sau nu știu să le folosească.
„Înainte, radioul comunitar era mereu aprins. Știam că, dacă se întâmplă ceva, vom auzi anunțul. Acum, trebuie să verific constant telefonul, dar nu am semnal în vale”, spune Pak Karto, un fermier în vârstă de 67 de ani din satul Kaliurang. Povestea lui reflectă o realitate mai largă: tranziția digitală lasă în urmă comunitățile rurale, care devin vulnerabile la dezastre.
Pe de altă parte, rețelele sociale aduc și riscul dezinformării. În timpul erupției Muntelui Semeru din 2021, au circulat pe WhatsApp mesaje false care îndemnau oamenii să fugă într-o direcție greșită, punându-le viața în pericol. „A fost haos. Oamenii nu știau cui să creadă. Unii au urmat sfaturile greșite și au ajuns în zone periculoase”, își amintește Rina, o voluntară a echipei locale de intervenție.
Radioul comunitar, deși mai lent și mai puțin sofisticat, avea un avantaj crucial: încrederea. Prezentatorii erau cunoscuți de comunitate, iar informațiile erau verificate de autoritățile locale. În schimb, pe rețelele sociale, oricine poate posta orice, iar verificarea faptelor este dificilă în timp real.
Guvernul indonezian recunoaște problema. „Nu putem ignora faptul că digitalizarea creează inegalități. În zonele rurale, radioul comunitar rămâne esențial, dar multe posturi s-au închis din lipsă de fonduri”, declară un purtător de cuvânt al Agenției Naționale pentru Managementul Dezastrelor. În prezent, doar aproximativ 30% din satele indoneziene mai au un post de radio comunitar funcțional, față de peste 60% acum un deceniu.
Soluțiile hibride încep să prindă contur. Unele ONG-uri testează sisteme care combină alertele digitale cu difuzoare montate în sate, alimentate cu panouri solare. Altele propun formarea de „ambasadori digitali” locali, tineri care să ajute vârstnicii să acceseze informațiile. Însă, fără finanțare sustenabilă și voință politică, aceste inițiative rămân la scară mică.
În timp ce Indonezia se grăbește să devină o națiune digitală, lecția pe care o oferă este clară: tehnologia nu este un panaceu. Fără a ține cont de contextul local și de nevoile reale ale oamenilor, alertele digitale riscă să devină un nou zid între informație și cei care au cea mai mare nevoie de ea. Pe măsură ce radioul comunitar se stinge, ecoul tăcerii sale se aude cel mai puternic în satele unde fiecare secundă contează.
