Contextul acestei declarații nu este unul banal. Venim de la un an de la reînnoirea relațiilor diplomatice mediate de China, un moment istoric care a promis să pună capăt deceniilor de război rece, de răzioare proxy în Yemen, Siria, Liban sau Irak. Acordul de la Beijing a fost văzut ca o victorie a pragmatismului: Riad ave nevoie de stabilitate pentru „Vision 2030” a lui Mohammed bin Salman (MBS), iar Teheran căuta o supraviețuire economică în fața sancțiunilor americane opresive. Totuși, din octombrie 2023, din momentul atacului Hamas din 7 octombrie și al războiului din Gaza, acest pragmatism a fost testat la limită.
Declarația lui Pezeshkian vine ca o răspuns direct la tensiunile escaladate în Marea Roșie. Houthis din Yemen, aliații lui Iran (sau, mai corect, parte a „Axei Rezistenței”), au început să atace nave comerciale, justificând acțiunile prin solidaritate cu palestinienii din Gaza. Arabia Saudită, deși nu a intrat direct în conflict, a fost profund îngrijorată de securitatea rutelor maritime și de perspectiva unei extinderi a războiului. Presa occidentală și anumiți analiști din Washington au încercat să picteze un scenariu în care Iran „comandă” Houthis să atace interesele saudite sau americane, ducând la un confrontare directă Teheran-Riad.
Aici intervine nuanța crucială a președintelui iranian: „Houthis au propriile lor probleme”. Aceasta nu este o simplă abjurare de responsabilitate; este o clarificare strategică a autonomiei decizionale a grupului din Sanaa. Iran le armă, le antrenează și le oferă informații, dar Houthis nu sunt o marionetă. Ei au agenda lor internă yemenită, legitemitatea lor politică locală și, nu în ultimul rând, o dorință de a demonstra suveranitate față de Riad, după ani de bombardamente saudite. Pezeshkian știe că dacă Iran ar fi perceput ca „maestrul pupetelor” care trage firele unui război care amenință economia globală, credibilitatea acordului cu Arabia Saudită ar colapsa instantaneu.
Dar de ce este important acest lucru acum? Pentru că Pezeshkian, un medic reformist căzut în politica dură a sistemului iranian, a promis o politică externă de „echilibru”. El nu poate să ignore Realpolitik. Arabia Saudită de astăzi nu este Arabia Saudită din 2016, când ambasada din Teheran a fost arsă. MBS a înțeles că securitatea regatului nu poate fi garantată permanent de parapluia americană – un lucru demonstrat de reticența SUA de a răspunde militar la atacurile asupra instalărilor petrolifere Aramco din 2019. De aceea, dialogul cu Iran a devenit o necesitate existențială pentru Riad.
Totuși, drumul spre o pace caldă este minat. Problema nucleară rămâne osul contenziunii. Arabia Saudită a semnalat clar că, dacă Iran obține arma nucleară, ea va urma exemplul. De asemenea, influența iraniană în Irak, Siria și Liban (prin Hezbollah) continuă să fie văzută ca o amenințăre directă a securității naționale saudite. Pezeshkian vorbește de „pace și securitate regionale”, dar pentru Riad, securitatea înseamnă retragerea milicienilor pro-irani de la frontierele sale și oprirea contrabandei de droguri (captagon) care inunde Golful.
Există și o dimensiune economică fascinantă. Pezeshkian are nevoie de investiții străine pentru a reanima o economie sufocată. Fondurile suverane saudite (PIF) sunt printre cele mai mari investitori globali. Un Iran stabil și integrat regional ar putea deveni un partener comercial major, nu doar un rival. Vizitele recente ale miniștrilor iranieni la Riad și ale homologilor saudite la Teheran, precum și deschiderea ambasadelor, sunt semne concrete care îmbogățesc retorica președintelui.
Dar nu ne lăsăm păcăliți de optimism. În politica exterioară a Orientului Mijlociu, declarațiile publice sunt adesea mesaje adresate multiple audiențe: una pentru opinia publică internă (naționaliști hawk-uri la Teheran), una pentru aliați (Rusia, China, Grupa de la Beijing), una pentru inamici (SUA, Israel) și una pentru partenerii de dialog (Riad). Când Pezeshkian spune „nu suntem în război”, el spune de fapt: „Nu avem interes să fim în război, dar nu renunțăm la zonele noastre de influență”.
Concluzia este că acest discurs reprezintă o fereastră de oportunitate, nu o garanție. Distensia Iran-Arabia Saudită este singura șansă realistă de a evita un incendiu regional generalizat care ar putea trage și puterile globale. Dar fereastra este îngustă. Războiul din Gaza continuă să alimenteze radicalismul, Netanyahu continuă să presioneze pentru un conflict direct cu Iran, iar administrația Biden (sau viitoarea administrație Trump) are agenda sa propriu. Pezeshkian a făcut pasul diplomatic. Acum, așteptăm să vedem dacă MBS va răspunde cu fapte – investiții, cooperare securitară, presiune asupra Houthis pentru o oprire a focului în Marea Roșie – sau dacă vom rămâne la nivelul gesturilor politice.
De ce este important:
Această declarație nu este doar o formalitate diplomatică, ci un indicator al direcției strategice pe care Iran o alege sub noua administrație Pezeshkian. Stabilitatea Golfului Persic dictează prețul energiei globale, siguranța lanțurilor de aprovizionare și, nu în ultimul rând, perspectiva unei rezolvări politice în Yemen și Gaza. Dacă distensia Iran-Arabia Saudită ține, avem o șansă la o arhitectură de securitate regională autonomă, fără dicțat extern. Dacă cedează sub presiunea evenimentelor sau a faționarilor interni, Orientul Mijlociu intră pe un traseu de confrontare directă cu consecințe imprevizibile pentru toată planeta. România, ca parte a UE și NATO, are interesul direct ca această fereastră diplomatică să rămână deschisă, deoarece orice conflict major în regiune lovește direct economia europeană și securitatea la frontierele noastre de est.
