Potrivit relatărilor din Armata Radio, biroul premierului israelian Benjamin Netanyahu și ministrul Apărării, Israel Katz, au aprobat demararea lucrărilor în estul Rafah, în apropierea așa-numitei „Linii Galbene” – zona tampon impusă unilateral de Israel, care împinge palestinienii în spații tot mai mici. Armata israeliană va supraveghea instalarea infrastructurii de apă, canalizare și electricitate, dar muncitorii palestinieni vor fi supuși unor verificări de securitate extrem de dure din partea agenției Shin Bet. Mai mult, autoritățile israeliene au interzis intrarea „caravanelor” sau locuințelor mobile în zonă cel puțin până în noiembrie, o mișcare care ridică semne de întrebare serioase cu privire la intențiile reale.
Această interdicție nu este un detaliu tehnic, ci o piesă dintr-un puzzle strategic. Mohammad Hamed al-Aila, cercetător palestinian, subliniază că protocolul umanitar anexat acordului de încetare a focului semnat anul trecut la Sharm el-Sheikh prevedea explicit intrarea locuințelor temporare și repararea infrastructurii civile. „Israelul nu și-a respectat aceste obligații, deși au trecut zece luni de la semnarea acordului”, spune al-Aila. El atrage atenția că Israelul continuă să tergiverseze, în timp ce Hamas cere implementarea completă a primei faze. „Prevenirea intrării caravanelor și amânarea oricărei reconstrucții serioase nu pot fi separate de obiectivul israelian mai larg de a perpetua catastrofa umanitară”, adaugă el. „Israelul tratează situația umanitară din Gaza ca pe un instrument de presiune politică, menit să împingă treptat populația spre migrație.”
Ahmad al-Atawneh, cercetător în politică palestiniană, merge și mai departe. El susține că proiecte precum „Rafah Verde” sunt create pentru a instaura „cantoane izolate” sub control administrativ și de securitate total israelian. În acest cadru, palestinienii rămân cu doar trei opțiuni: „fie se supun complet politicilor israeliene, fie se confruntă cu moartea sau închisoarea dacă rezistă, fie emigrează”. Al-Atawneh avertizează că strategia israeliană urmărește să golească lupta palestiniană de dimensiunea sa politică. „Tratarea palestinienilor doar ca rezidenți, nu ca cetățeni cu o cauză națională, înseamnă, în practică, subminarea și lichidarea cauzei palestiniene”, explică el. Această abordare, adaugă el, se aliniază cu consensul larg din parlamentul israelian, care respinge orice entitate politică palestiniană.
Un alt aspect sensibil este implicarea arabă. Al-Atawneh critică participarea unor state arabe la astfel de proiecte, în afara unui consens palestinian unitar. „Dacă vreo țară este implicată în acest proiect pe baza viziunii israeliene și departe de palestinieni, acest lucru ridică multe întrebări și, în esență, servește politicii israeliene, nu asistă sau ușurează suferința palestinienilor”, spune el. Această observație vine pe fondul eforturilor de normalizare și al implicării Emiratelor în proiecte de reconstrucție, care sunt privite cu suspiciune de mulți palestinieni.
În paralel cu aceste zone administrative, se fac pregătiri pentru desfășurarea unei Forțe Internaționale de Stabilizare (ISF), dar cu un mandat extrem de limitat. Rapoartele indică faptul că țări precum Maroc și Uganda ar putea trimite contingente mici, de aproximativ 200 de soldați fiecare, mult sub planurile inițiale pentru o forță multinațională mai mare. Al-Aila consideră că aceste numere simbolice reflectă tactica tradițională a Israelului de a accepta superficial propunerile americane, dar de a le goli de conținut. Mandatul forței rămâne un punct major de dispută. „Palestinienii vor o forță de protecție și separare care să-i apere de ocupație și să garanteze implementarea acordurilor”, spune al-Aila. „Dimpotrivă, Israelul vrea să transforme această forță într-un braț de securitate însărcinat cu dezarmarea și urmărirea rezistenței.” Potrivit lui al-Aila, poziția palestiniană față de ISF va depinde în totalitate de funcția sa reală: dacă va opera sub plafonul de securitate israelian pentru a viza palestinienii, va fi privită doar ca o „fațadă internațională pentru continuarea ocupației”.
În acest context sumbru, experții sunt de părere că singura contragreutate reală la fragmentarea orchestrată este unitatea palestiniană. Al-Atawneh subliniază că este nevoie de o administrație palestiniană unificată, de un guvern de consens național și de reconstruirea instituțiilor politice pe baza unui parteneriat autentic. Cu toate acestea, el își exprimă frustrarea profundă față de conducerea politică palestiniană actuală. „Din păcate, se pare că nu există decizie, voință sau capacitate din partea conducerii politice oficiale – și anume Autoritatea Palestiniană și OEP”, spune el, referindu-se la Organizația pentru Eliberarea Palestinei. „Ele continuă să întoarcă spatele tuturor încercărilor populare și nepopulare de a prezenta viziuni pentru unificarea frontului palestinian.”
În timp ce Netanyahu respinge planul american în 15 puncte pentru Gaza, care prevedea dezarmarea treptată a Hamas și retragerea forțelor israeliene, el folosește probabil aceste întârzieri pentru a câștiga timp înaintea alegerilor din octombrie, în încercarea de a-și păstra coaliția de extremă dreapta. Între timp, „Rafah Verde” și alte proiecte similare avansează pe teren, modelând o realitate care ar putea deveni ireversibilă. Palestinienii sunt prinși între ocupație, fragmentare și o conducere care pare paralizată. În timp ce lumea urmărește, Gaza se transformă într-un mozaic de zone controlate de Israel, sub pretextul unui ajutor umanitar care nu vine niciodată cu adevărat.
De ce este important:
Acest articol dezvăluie mecanismele subtile prin care Israelul încearcă să redefinească Gaza, nu doar militar, ci și administrativ și demografic. Planul „Rafah Verde” nu este o simplă inițiativă de reconstrucție, ci un instrument de fragmentare a teritoriului și de erodare a cauzei naționale palestiniene. Înțelegerea acestor tactici este crucială pentru a urmări evoluțiile din regiune și pentru a evalua dacă eforturile internaționale de pace au vreo șansă reală. Fără o analiză critică, astfel de proiecte riscă să fie prezentate ca soluții umanitare, când de fapt consolidează ocupația și împing spre o soluție care elimină drepturile politice ale palestinienilor.
