Revoluția libiană a început în februarie 2011, în plin „Primăvară Arabă”, când mii de oameni din Benghazi au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva regimului autoritar al lui Gaddafi, aflat la putere de peste patru decenii. Reprimarea violentă a manifestațiilor a transformat rapid protestele într-o rebeliune armată, iar țara a alunecat într-un război civil. Intervenția militară internațională, autorizată de Consiliul de Securitate al ONU și condusă de NATO, cu participarea decisivă a SUA, Marii Britanii și Franței, a impus o zonă de excludere aeriană și a protejat civilii, dar a și facilitat înaintarea rebelilor. Gaddafi a fost capturat și ucis în octombrie 2011, la 42 de ani după ce preluase puterea printr-o lovitură de stat care l-a răsturnat pe regele Idris.
Moartea dictatorului a lăsat însă un vid de putere imens. Multiple grupuri armate și miliții aliate au început să lupte pentru control, iar Libia s-a scindat în două administrații rivale. La Tripoli, guvernul de uniune națională (GNU), recunoscut de ONU și condus de premierul Abdul Hamid Dheibah, deține legitimitatea internațională și controlul asupra capitalei și vestului țării. În est, la Tobruk, activează o administrație susținută de Khalifa Haftar și de autointitulata sa Armată Națională Libiană (LNA). Haftar, care a trăit în exil în SUA timp de două decenii și deține cetățenie americană, controlează vaste teritorii bogate în resurse, inclusiv portul strategic Benghazi, și se bucură de sprijinul Rusiei.
Încercările de mediere au început încă din 2020, prin intermediul Misiunii de Sprijin a ONU în Libia (UNSMIL). Foaia de parcurs propusă de ONU vizează unificarea administrațiilor rivale, organizarea de alegeri prezidențiale și parlamentare și organizarea unui dialog național. SUA au fost un mediator discret, dar important, iar în mai 2021 l-au numit pe ambasadorul Richard Norlan ca emisar special pentru Libia. Acum, sub conducerea lui Massad Boulous, consilierul pentru afaceri africane și din Orientul Mijlociu al președintelui Donald Trump și totodată socrul lui Tiffany Trump, Washingtonul intensifică presiunile pentru reunificare.
Potrivit unor informații scurse, inițiativa lui Trump se bazează pe o promisiune simplă: dacă cele două tabere vor coopera, SUA vor încuraja companiile americane să investească masiv în câmpurile petroliere libiene. Aceasta vine pe fondul unei crize economice acute, semnalată de Banca Centrală a Libiei, care încearcă să finanțeze ambele administrații. În plus, Washingtonul ar propune un acord de împărțire a puterii, prin care Dheibah să rămână premier, iar Saddam Haftar, fiul lui Khalifa și șeful de stat major al LNA, în vârstă de 35 de ani, să devină președinte. O astfel de înțelegere ar consolida, practic, dinastiile politice existente, ceea ce unii critici consideră că ar putea fi benefic pentru stabilitatea pe termen lung, dar alții o văd ca pe o soluție impusă de la exterior, fără consultarea reală a poporului libian.
Există semne că tabăra lui Haftar ar fi deschisă la acest plan. Saddam Haftar s-ar fi întâlnit cu secretarul de stat american Marco Rubio la Washington, în iulie. De asemenea, semnarea bugetului național unificat pentru 2026, în aprilie, primul de acest fel în peste un deceniu, este văzută ca un pas important spre reconciliere.
Pe lângă SUA, și alte puteri regionale își doresc o Libie unită, fiecare cu propriile interese. Turcia, care a trimis anterior trupe pentru a sprijini GNU, a intensificat eforturile de mediere. Ministrul de externe turc, Hakan Fidan, s-a întâlnit luna trecută cu Saddam Haftar la Ankara, iar la începutul acestei luni a efectuat vizite atât la Tripoli, cât și la Benghazi, pentru discuții cu Dheibah și Khalifa Haftar. Egiptul, care a cooperat în mod tradițional cu administrația din Tobruk, aflată la granița sa, a intrat și el în joc. Președintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi l-a primit miercuri pe Khalifa Haftar la Cairo, iar anterior Dheibah a vizitat capitala egipteană, în timp ce șeful serviciilor de informații egiptene, Hassan Rashad, a călătorit la Tripoli.
Qatarul, care a susținut constant canalele de mediere ale ONU, urmărește o abordare mai prudentă, punând accent pe eforturile de stabilizare conduse de libieni și pe organizarea de alegeri. În aprilie, Qatarul, împreună cu Egiptul, Franța, Germania și alte state, a salutat bugetul unificat și a cerut tuturor părților să respecte foaia de parcurs a ONU, pentru a avansa un proces politic condus de libieni, care să ducă la o guvernare unificată și la alegeri naționale.
În ciuda acestor eforturi concertate, rămân întrebări serioase cu privire la viabilitatea planului american. Pe de o parte, există oportunități evidente pentru companiile energetice americane și stimulente economice și politice pentru statele europene, inclusiv oprirea migrației neregulate din Libia și din alte țări nord-africane către UE. Pe de altă parte, criticii subliniază că un acord impus de la exterior, care consolidează pozițiile liderilor actuali, ar putea să nu rezolve problemele de fond, precum lipsa de legitimitate a instituțiilor, corupția endemică și influența milițiilor armate. Mai mult, implicarea Rusiei în estul Libiei complică și mai mult ecuația, iar orice soluție durabilă va trebui să țină cont de interesele tuturor actorilor externi.
În esență, Libia se află la o răscruce. După 15 ani de război și haos, există o fereastră de oportunitate pentru unificare, dar succesul depinde de voința politică a liderilor libieni și de capacitatea comunității internaționale de a transforma promisiunile în realitate. Rămâne de văzut dacă inițiativa americană, susținută de puterile regionale, va reuși să rupă cercul vicios al conflictului și să aducă pacea mult așteptată într-o țară care a plătit un preț imens pentru libertate.
De ce este important:
Unificarea Libiei nu este doar o chestiune de politică internă, ci are implicații majore pentru securitatea regională și globală. O Libie stabilă ar putea opri fluxurile migratorii către Europa, ar asigura o sursă importantă de energie pentru piețele internaționale și ar reduce influența Rusiei în Africa de Nord. În același timp, un eșec al medierii ar putea adânci haosul, transformând țara într-un teren fertil pentru grupări teroriste și trafic de arme. De aceea, eforturile SUA și ale puterilor din Orientul Mijlociu sunt urmărite cu atenție de întreaga comunitate internațională, iar rezultatul lor ar putea redefinește echilibrul de putere din regiune.
