Iranul, o țară cu o istorie complicată în relațiile internaționale, privește acest memorandum ca pe o oportunitate, dar și ca pe o capcană. Pe de o parte, regimul de la Teheran are nevoie de oxigen economic. Sancțiunile americane, reimpuse după retragerea fostului președinte Donald Trump din acordul nuclear din 2015, au sufocat economia iraniană. Inflația galopează, șomajul este ridicat, iar populația resimte din plin efectele izolării. Deblocarea a șase miliarde de dolari din fonduri iraniene blocate în Coreea de Sud, așa cum s-a vehiculat, ar putea oferi o gură de aer proaspăt. Banii ar urma să fie folosiți pentru achiziționarea de bunuri umanitare, precum medicamente și alimente, ceea ce ar atenua criza socială.
Pe de altă parte, Iranul este profund neîncrezător în promisiunile americane. Experiența acordului nuclear (JCPOA) i-a învățat pe liderii de la Teheran că orice înțelegere poate fi desființată de un nou președinte american. De aceea, memorandumul actual este privit cu prudență. Sanam Vakil subliniază că Iranul vede acest document ca pe un „acord limitat”, nu ca pe un preludiu al unei normalizări mai largi. Teheranul insistă că nu va negocia nimic legat de programul său balistic sau de influența regională, considerând acestea drept linii roșii. Mai mult, liderii iranieni folosesc acest memorandum pentru a-și consolida poziția internă: ei pot spune populației că au obținut concesii de la „Marele Satan” fără a ceda în privința principiilor revoluționare.
Un alt aspect important este modul în care Iranul percepe „negocierile în curs” menționate în titlul original. De fapt, nu există negocieri directe între cele două țări. Dialogul se poartă prin intermediari, în special Oman și Qatar. Iranul preferă această abordare indirectă, deoarece îi permite să evite presiunea directă și să mențină o anumită ambiguitate. În același timp, Teheranul urmărește cu atenție mișcările Washingtonului. Orice semn de slăbiciune sau de divizare internă în Statele Unite este exploatat propagandistic.
Memorandumul semnat nu este doar despre bani și prizonieri. El are și o dimensiune simbolică. Pentru Iran, faptul că Statele Unite au acceptat să negocieze, chiar și indirect, reprezintă o recunoaștere a puterii sale regionale. Liderii de la Teheran consideră că, în ciuda sancțiunilor, Iranul rămâne un actor de neocolit în Orientul Mijlociu. De asemenea, acordul le oferă o platformă pentru a critica politica externă americană, acuzând Washingtonul de duplicitate: pe de o parte, vorbește despre diplomație, pe de alta, menține sancțiunile și amenințările militare.
Cu toate acestea, există riscuri majore. Implementarea memorandumului este fragilă. Orice incident minor – o acuzație de spionaj, o lovitură cu dronă, o declarație incendiară – poate destabiliza întregul proces. Iranul este conștient că Statele Unite pot oricând să reimpună sancțiunile sau să escaladeze tensiunile. De aceea, Teheranul încearcă să câștige timp și să obțină cât mai multe beneficii imediate, fără a se angaja pe termen lung.
În concluzie, poziția Iranului față de memorandumul semnat cu Statele Unite este una de realism calculat. Nu există euforie la Teheran, ci mai degrabă o așteptare prudentă. Regimul iranian știe că supraviețuirea sa depinde de capacitatea de a naviga între presiunile externe și nemulțumirile interne. Memorandumul este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare, care include programul nuclear, influența în Irak, Siria, Liban și Yemen, precum și relațiile cu Rusia și China. Pentru Iran, diplomația este un instrument, nu un scop în sine. Iar acest instrument este folosit cu măiestrie, chiar și atunci când partenerul de dialog este considerat inamicul jurat.
De ce este important:
Acest subiect este crucial pentru înțelegerea dinamicii geopolitice actuale din Orientul Mijlociu. Orice acord între Iran și Statele Unite, oricât de limitat, are potențialul de a remodela echilibrul de putere în regiune. De asemenea, el influențează piețele energetice, securitatea Israelului și a statelor din Golf, precum și eforturile de neproliferare nucleară. Pentru România, ca stat membru NATO și partener al SUA, evoluțiile din această zonă au impact indirect asupra securității europene. În plus, modul în care Iranul gestionează acest memorandum oferă lecții valoroase despre arta diplomației în condiții de adversitate.
