Problema era vizibilă deja cu luni înainte de summit. În mai, întâlnirea miniștrilor de externe ai BRICS de la New Delhi a eșuat în producerea unei poziții comune privind războiul din Iran. Documentul final a recunoscut diferențele dintre membri și a evitat a numi fie SUA, fie Israel. Iran voia ca grupul să condense campania militară american-israeliană, în timp ce Emiratele Arabe Unite s-au oprit la un limbaj care ignoră atacurile iraniene și propriile lor preocupări de securitate. Acest eșec a fost mai mult decât o jenă diplomatică. A fost un semnal clar al costului politic al extinderii BRICS.
Extinderea grupului a crescut ráspândirea sa globală, dar a importat, de asemenea, rivalitățile regionale în interiorul organizației. Iran și Emiratele Arabe Unite sunt un exemplu clar. Ambele aparțin BRICS, dar calculele lor strategice în Orientul Mijlociu se ciocnesc. Participarea lor la aceeași organizație creează, prin urmare, un plafon încorporat al gradului în care grupul poate merge în confrontarea unui conflict care le afectează direct pe ambele.
Summitul din septembrie a produs o declarație, dar compromisul a fost elocvent. În loc să ia o poziție clară, fermă, BRICS a devenit o platformă pentru gestionarea dezacordului. Episodul sugerează, prin urmare, că problema centrală cu care se confruntă blocul nu este lipsa greutății economice sau diplomatice. Este dificultatea de a converti acea greutate într-un singur instrument geopolitic.
În timp ce BRICS a apărut din dorința de a contesta ordinea mondială dominată de SUA, a eșuat în a atinge o poziție comună privind Washington. Acest lucru se datorează faptului că membrii au interese divergente când vine vorba de raportul cu SUA. India ilustrează cel mai clar dilemma. New Delhi vede BRICS ca un vehicul pentru autonomie strategică, nu ca o alianță împotriva SUA. Își aprofundează relația cu Washington, participă la Quad și menține legături extinse de apărare și economice cu partenerii occidentali. În același timp, rămâne profund implicată alături de Rusia și China. Pentru India, valoarea BRICS constă, în parte, în păstrarea spațiului de manevră între centrele de putere concurente. Transformarea BRICS într-un bloc anti-american ar submina exact acea flexibilitate strategică.
China și Rusia au, de asemenea, motive pentru a evita transformarea BRICS într-un mecanism pentru confruntație directă cu SUA. Pentru Rusia, BRICS este indubitabil o platformă importantă pentru reducerea impactului politic și economic al presiunii occidentale. Totuși, urmărire de politici mai agresive prin alianțe militare ar putea împinge Moscova într-un conflict cu SUA și NATO – ceva pe care îl evită la orice cost. Pentru China, calculul este chiar mai complex. Peking vrea un ordin multipolar mai puternic și o influență mai mare a Globalului Sud. Vrea, de asemenea, să reducă avantajele structurale de care beneficiază SUA în finanțele globale, comerțul și instituțiile internaționale. Dar China are puține motive să transforme fiecare dispută BRICS într-o confruntație binară cu Washington. SUA rămân un pieță importantă pentru exporturile sale și un factor esențial în comerțul global.
Brazilia și Indonezia adaugă un alt strat de complexitate. Brasilia vrea un sistem internațional mai reprezentativ, un finanțare pentru dezvoltare mai puternică și un putere de negocieri mai mare pentru țările în curs de dezvoltare, dar are puțină stimulare să transforme BRICS într-un instrument al strategiei geopolitice chineze sau ruse. La fel, Jakarta vede BRICS ca o cale de a lărgi opțiunile sale strategice și economice, nu ca un vehicul pentru alegerea unui tabăr.
BRICS este prins într-o capcană policentrică. Cea mai mare putere a sa este diversitatea. Acea diversitate oferă grupului legitimitate în regiuni care istoric au avut puțină influență asupra arhitecturii guvernanței globale. Dar aceeași diversitate face acțiunea geopolitică colectivă dificilă. Fiecare membru nou aduce resurse economice, ráspândire diplomatică și legitimitate politică. Aduce, de asemenea, un alt set de interese naționale care trebuie acomodate.
Acest lucru explică de ce BRICS este mai susceptibil să devină o coaliție puternică de negocieri decât un bloc geopolitic coerenț. Membrii pot să fie de acord cu reforma instituțiilor internaționale, creșterea reprezentanței țărilor în curs de dezvoltare, consolidarea comerțului Sud-Sud, extinderea finanțării dezvoltării și reducerea dependenței excesive de infrastructura financiară occidentală. Pot coopera, de asemenea, în plățile în monede locale, creditele pentru dezvoltare, securitatea energetică și alimentară. Dar acordul devine mai greu când cooperarea cere membrilor să aleagă o parte într-o confruntație geopolitică reală.
Războiul din Iran face această contradicție vizibilă în mod neobișnuit. Aceasta nu înseamnă că BRICS este irelevant. Dintr-adevăr, exact opusul. Influenta sa poate veni, în final, din facerea a ceva mai puțin dramatic, dar mai sustenabil: schimbarea mediului de negocieri în care operează ordinea internațională existentă. BRICS nu trebuie să distrugă sistemul global actual pentru a contesta SUA. Poate milita pentru o reprezentare mai mare în FMI și Banca Mondială, poate consolida instituțiile alternative de dezvoltare, poate extinde mecanismele de plată non-dolar și poate oferi țărilor în curs de dezvoltare mai multe opțiuni diplomatice. Acesta ar putea fi cel mai consecvent rol al său.
Prin urmare, limitele acțiunii sale geopolitice ar putea fi, de asemenea, o binecuvântare. Evitarea confruntei tari ar putea permite mai mult spațiu pentru schimbarea graduală și pentru o modificare a echilibrului de putere.
De ce este important:
Analiza acestui summit BRICS dezvăluie o adevăr fundamentală despre geopolitica contemporană: puterea economică nu se transformă automat în coeziune politică. Faptul că blocul a refuzat să condeneze atacul asupra Iranului nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă a maturității forțată. BRICS funcționează ca un "club de negocieri" și nu ca o "alianță militară", permițând membrilor să își protejeze autonomia strategică (India), accesul la piețe (China) sau securitatea regională (EAU). Pe termen lung, această ambiguitate construită deliberat ar putea fi mai distructivă pentru hegemonia dolarului și a instituțiilor Bretton Woods decât orice declarație belicoasă. Schimbarea regulilor jocului de la interior, prin instrumente financiare alternative și reformă instituțională, este o strategie mai periculoasă pentru status quo decât confruntația directă. România și UE ar trebui să monitorizeze nu declarațiile de la summituri, ci evoluția mecanismelor de plată în monede locale și a Noii Bănci de Dezvoltare – acolo se joacă partida reală.
