José Luis Herros, un bărbat cu ochi pătrunzători și o voce caldă, oprește exercițiul și se uită spre mine. Transpirația îi curge pe frunte, dar gesturile lui rămân demne, aproape regale. „Este baletul morții”, îmi spune el, fără urmă de ironie. Rămân descumpănită. Mișcarea taurului mi se pare prea grațioasă, prea lentă, prea puțin amenințătoare ca să semene cu ceea ce îmi imaginez eu că ar fi o luptă reală cu un animal de peste 500 de kilograme. El zâmbește, de parcă ar fi auzit de nenumărate ori această obiecție.
„Așa se mișcă taurii”, explică el, ridicând coatele ca pentru a imita mișcarea. „Când își pleacă capul și sunt gata să te lovească, vin încet. E un val care te înghite.” Pentru o clipă, tace. Apoi adaugă o frază care mi se întipărește în memorie: „Tot punctul coridei este să înfrunți frica și moartea cu inteligența pe care, chipurile, o avem. Taurul are două pumnale, Ei avem această bucată de pânză.”
Ciudad de México a interzis uciderea taurilor în arenă. Legea există, le, dar tradiția nu moare. Așa că acești luptători, care sunt oameni obișnuiți, cu slujbe, cu facturi de plătit, cu familii acasă, călătoresc ore în șir până la arenele din provincie, din statul México, din Tlaxcala sau din Aguascalientes, pentru a practica sportul care i-a definit. Și, între timp, se antrenează aici, în cel mai mare parc urban din capitală, într-o zonă unde trecătorii se opresc, unii fascinați, alții oripilați, dar aproape nimeni nu trece nepăsător.
Când le arăt interesul meu sincer, ceva se schimbă în privirea lor. Nu mai sunt doar sportivi care exersează, devin povestitori. Îmi arată cicatricile. Luis Conrado, un bărbat solid, cu un pulover albastru, îmi poveste câmpe cu voce joasă, aproape intimă, cum un taur i-a sfâșiat efectiv pieptul în două. Îmi arată urmele de pe abdomen, de pe coapse. Apoi continuă, cu un calm care mă uimește: „Dar am continuat să lupt și i-am tăiat o ureche.” Tăierea urechii taurului este, în lumea coridei, unul dintre cele mai înalte semne de recunoaștere a curajului matadorului. Oferită de public, de președintele cursei, sau chiar câștigată prin luptă, urechea este un trofeu sângeros, dar glorios.
Contradicțiile acestei lumi mă lovesc cu forță. Pe de o parte, este vorba despre moarte, despre sânge, despre suferință animală, despre cruzimea unei tradiții pe care mulți o consideră barbară. Pe de altă parte, este vorba despre curaj, despre artă, despre o coregrafie transmisă din generație în generație, despre o estetică a mișcării care a fascinat pictori, scriitori și regizori de secole. José Luis mi-a explicat-o ca pe o meditație: a înfrunta frica cu inteligență, a înțelege că moartea este inevitabilă, dar că poate fi întâmpinată cu demnitate.
Pe măsură ce soarele se ridică deasupra copacilor din parc, lumina se filtrează printre frunze și crează pete aurii pe iarbă. Matadorul se mișcă din nou, șoldurile într-o parte, brațele perfect perpendiculare pe trunchi, capa vibrând în vânt ca o aripă de fluture. Pare că plutește. Aceasta pare că dansează, nu că luptă. Frumusețea scenei este pur și simplu uluitoare, și anume în contrast cu ceea ce știu că se întâmplă în arenele din provincie.
Acest reportaj nu este o pledoarie pentru sau împotriva coridei. Nu este o luare de poziție morală. Este o privire aruncată asupra unei lumi care refuză să dispară, chiar și atunci când legislatorii și o mare parte a opiniei publice i-au întors spatele. Acești oameni sunt produsul unei culturi străvechi, cu rădăcini adânci în Spania, în America precolumbiană și în colonialism. Ei nu se justifică. Ei continuă. Ei se antrenează în parcuri, în arenele din provincie, în sălile de antrenament. Ei poartă cicatrici ca pe niște decorații. Ei povestesc despre moarte ca despre o veche cunoștință.
Reportajul realizat de echipa NPR din Ciudad de México surprinde exact această tensiune: între ceea ce este legal și ceea ce este viu, între ceea ce este interzis și ceea ce este practicat zilnic, între ceea ce este crud și ceea ce este frumos. Iar răspunsul, ca întotdeauna în astfel de situații, nu este unul simplu. Nu există alb și negru. Există doar nuanțe de roșu, de fucsia, de auriu. Există doar această coregrafie a morții, dansată sub cerul liber, într-un parc urban, într-o capitală care a încercat să o interzică, dar care nu a reușit să o ucidă.
De ce este important:
Acest subiect este important deoarece ilustrează conflictul dintre legislație și tradiție, dintre modernitate și cutumă. Corida este mult mai mult decât un sport: este o expresie culturală, o formă de artă, un fenomen social care provoacă dezbateri etice aprinse în întreaga lume. Mexico City a interzis uciderea taurilor în arenă în 2022, dar interdicția nu a eradicat practica, ci doar a mutat-o în afara capitalei și în spații informale, cum ar fi parcurile urbane. Acest lucru ridică întrebări fundamentale despre rolul legii în protejarea animalelor, despre limitele intervenției statului în culturile populare și despre modul în care comunitățile își păstrează identitatea în fața presiunilor modernizării. De asemenea, reportajul oferă o perspectivă umană asupra matadorilor, personaje adesea prezentate într-o manieră simplistă, fie ca eroi, fie ca victime ale unei tradiții crude. În realitate, ei sunt oameni obișnuiți, cu familii, cu frici, cu cicatrici, care practică un meșteșug transmis din tată în fiu. În cele din urmă, această poveste este un memento că tradițiile nu mor ușor, că ele se adaptează, migrează și supraviețuiesc, chiar și atunci când sunt interzise.
