De la semnarea Acordurilor de la Oslo, în 1993, numărul coloniștilor israelieni din Cisiordania, inclusiv din Ierusalimul de Est ocupat, a explodat de la aproximativ 260.000 la peste 700.000, potrivit Biroului Palestinian de Statistică. Această creștere vertiginoasă nu este doar o problemă de numere, ci și de geografie. Coloniile moderne sunt înfipte adânc în zonele care ar trebui să asigure contiguitatea teritorială a unui stat palestinian, în apropierea marilor centre urbane precum Nablus, Salfit sau Hebron. Planul E1, care prevede construirea a mii de locuințe ilegale între colonia Maale Adumim și Ierusalimul de Est, ar diviza efectiv Cisiordania în două și ar tăia complet legătura cu capitala pe care palestinienii o revendică. Este exact genul de acțiune care transformă soluția celor două state într-o ficțiune.
Tahani Mustafa, lector în relații internaționale la King’s College London, a declarat pentru Al Jazeera că noile măsuri anti-colonizare sunt „modeste” și că impactul lor asupra ambițiilor de statalitate palestiniană va fi neglijabil. „După trei decenii de expansiune accelerată a coloniilor, teritoriul palestinian nu mai este ținut împreună decât de țesuturile conjunctive. Dacă ceea ce a mai rămas este încă viabil din punct de vedere teritorial ca stat, abia dacă este. Este nevoie de acțiuni mult mai decisive pentru a salva soluția celor două state și o pace durabilă”, a spus ea.
Specialiștii subliniază că, pentru a crea un stat palestinian coerent, Israelul ar trebui să demanteleze o parte din coloniile din Cisiordania, așa cum a făcut în Fâșia Gaza în 2005. Totuși, o retragere completă din coloniile adânc înfipte este puțin probabilă, iar singura cale ar fi schimburile de teritorii. Andreas Krieg, profesor asociat la King’s College London, explică faptul că un astfel de aranjament – prin care coloniile apropiate de granițele de dinainte de 1967 ar deveni parte a Israelului, iar unele comunități arabe din nordul Israelului ar fi integrate într-un stat palestinian – ar fi extrem de controversat. Israeliții s-ar opune oricărei evacuări forțate, iar unii cetățeni arabi ai Israelului, care reprezintă aproximativ 21% din populație, nu ar dori să trăiască într-un stat palestinian, mai ales că sunt deja tratați ca cetățeni de mâna a doua sau a treia la nivel instituțional.
Dincolo de obstacolul fizic al coloniilor, peisajul politic israelian este dominat de o ostilitate aproape totală față de ideea unui stat palestinian. Guvernul lui Benjamin Netanyahu este unul dintre cele mai radicale din istoria Israelului pe această temă. Netanyahu a exclus categoric posibilitatea unui stat palestinian, iar ministrul său de Finanțe, Bezalel Smotrich, care supraveghează coloniile, consideră blocarea statalității palestiniene o insignă de onoare. Nici rivalii săi politici nu se abat prea mult de la această linie. Gadi Eisenkot, fost șef al armatei și principalul contracandidat la alegerile din octombrie, a promis că nu va permite înființarea unui stat palestinian, iar Naftali Bennett, un alt rival de extremă dreapta, se opune fervent. Un sondaj din iunie realizat de Council for a Secure America arată că doar 22% dintre evreii israelieni susțin soluția celor două state, în timp ce 63% se opun. „Consensul social și politic din Israel nu permite niciunui partid să facă pași către un stat palestinian”, rezumă Krieg.
În acest context, sprijinul necondiționat al Statelor Unite, principalul aliat al Israelului, face ca presiunile reale asupra politicii de colonizare să fie aproape inexistente, cel puțin cât timp Donald Trump se află la Casa Albă. Krieg consideră că un „scenariu optimist” ar fi ca viitorul guvern israelian să inverseze o parte din avansurile recente ale coloniilor. John Strawson, profesor la Universitatea din East London, este de părere că orice nou guvern israelian este „puțin probabil să sprijine un stat palestinian”, dar unul mai moderat ar putea cel puțin să oprească „epurarea etnică și alte măsuri care urmăresc să facă imposibilă” o astfel de soluție. „Înlăturarea lui Netanyahu este primul pas către soluția celor două state”, a declarat el.
Dacă modelul celor două state mai este în viață, acest lucru se datorează în mare parte presiunii internaționale. Peste 150 de țări, inclusiv majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, au recunoscut statul palestinian. Mai multe state arabe, cu care Israelul dorește să-și îmbunătățească relațiile, au indicat că statalitatea palestiniană este o condiție prealabilă pentru normalizare. Cu toate acestea, Krieg consideră că mișcarea Marii Britanii și a celorlalte 11 națiuni, majoritar europene, este un „pas întârziat în direcția corectă”, dar și o dovadă a „lenei și lipsei de creativitate a comunității internaționale de a gândi în afara cutiei” în privința soluției celor două state. Anders Persson, politolog specializat în conflictul israeliano-palestinian, amintește că sancțiunile anterioare, precum restricțiile UE din 2013 asupra fondurilor pentru entitățile israeliene care operează în teritoriile ocupate, „au schimbat puțin pe teren”. Noile sancțiuni ar putea fi „prea târzii” și „prea limitate” pentru a salva soluția celor două state.
În ciuda pesimismului, Strawson subliniază că soluția celor două state, oricât de optimistă ar părea, este singura alternativă la „război și violență permanentă”. Fără o schimbare radicală de abordare, atât din partea Israelului, cât și a comunității internaționale, conflictul riscă să se adâncească într-o spirală fără sfârșit, iar sancțiunile simbolice nu vor face decât să amâne inevitabila confruntare cu realitatea.
De ce este important:
Această analiză arată că sancțiunile britanice, deși bine intenționate, sunt insuficiente pentru a schimba dinamica de pe teren. Este crucial să înțelegem că soluția celor două state, considerată mult timp pilonul păcii în Orientul Mijlociu, se află într-un declin accelerat din cauza expansiunii coloniilor și a radicalizării politice israeliene. Fără presiuni internaționale reale și coordonate, inclusiv din partea Statelor Unite, și fără o schimbare a conducerii israeliene, perspectiva unui stat palestinian viabil devine din ce în ce mai iluzorie. Pentru publicul larg, acest subiect contează pentru că soarta a milioane de oameni și stabilitatea unei întregi regiuni depind de găsirea unei soluții durabile, iar fiecare măsură simbolică, oricât de bine intenționată, trebuie evaluată cu luciditate, nu cu iluzii.
