Evenimentele din marți seară din Kuhestak, Hormozgan, sunt, din păcate, o nouă pagină din acest manual. O rachetă – probabil o variantă a AGM-84K SLAM-ER, o armă de precizie „chirurgicală” fabricată de Boeing, conform analizei fragmentelor de șrapnel și a imaginilor de pe teren – a lovit un turn de telecomunicații lângă care se desfășura o sărbătoare de nuntă. Rezultatul: patru morți, printre care doi copii – Amir Ali Karimi, 4 ani, și Mohammad Malahi, 16 ani – și două femei, Kolsoum Malahi și Zarkhatoun Taheri, ambele de 43 de ani. 67 de răniți, mulți copii, au umplut spitalele locale. Crucea Roșie Iraniană a documentat totul cu imagini, a trimis dosare la Procureurul Curții Penale Internaționale și a cerut acțiune legală. Realitatea de pe teren era imposibil de ignorat.
Totuși, răspunsul oficial american a urmat un script clasic. Mai întâi, portavozul CENTCOM, Tim Hawkins, a recunoscut că sunt „conștienți de rapoarte” provenite din „media de stat iraniană”, adăugând imediat distincția morală: „Armata SUA nu țintește niciodată civili, spre deosebire de IRGC”. Apoi a urmat Vance, cu o scepticărire aproape personală: „Sunt extrem de sceptic… media de stat iraniană nu a fost un scrib prea bun”. Și punctul culminant, o certitudine absolută: „Cu 100% încredere, spre deosebire de IRGC, Statele Unite nu țintește niciodată civili în luptă. Nu am făcut asta niciodată. Nu vom face asta niciodată.”
Această certitudine se ciocnește dur cu arhivele. Să nu uităm februarie, când o lovitură a ucis fete la o școală din Minab, Iran. Donald Trump a acuzat inițial Iranul, dar când datele satelitale, imaginile și fragmentele de rachetă Tomahawk au indicat SUA, narativa s-a schimbat în: „Nimeni nu a făcut asta intenționat” și „Greșelile se întâmplă în război”. Sau să ne uităm la Yemen, aprilie 2025: Pentagonul a recunoscut, pentru prima dată, că o campanie aeriană împotriva houthisilor a ucis probabil 153 de civili și a rănit 243 – o salt uriaș față de 2024, când numărul oficial era de doi civili uciși. La Azizabad, Afganistan, 2008, armata a început cu „zero victime civile”, a continuat cu șapte, a ajuns la 33, în timp ce guvernul afghan număra 90, majoritar femei și copii. La Abu Ghraib, 2003, abuzurile au fost inițial minimizate ca incidente izolate; ulterior, anchetele au dezvăluit un sistem de tortură, viol și ucidere, culminând, în noiembrie 2024, cu o condamnare a contractorului CACI la 42 de milioane de dolari pentru trei supraviețuitori iracheni. Și apoi e My Lai, Vietnam, 1968: până la 500 de civili uciși, acoperire la nivel de stat major, o anchetă care a confirmat complicitatea.
Emily Tripp, directorul executiv al Airwars – organizația care monitorizează victimelor civile în conflicte –, sintetizează perfect mecanismul: „Vance împinge aceste reclamații înainte ca armata să facă o anchetă, reflectând o neîncredere instinctivă în cele mai vulnerabile persoane. Și, de fiecare dată, acea poziție s-a dovedit falsă.” Tripp spune că cazurile de daune colaterale sunt tratate „ca o criză de RP” (relații publice), nu ca un proces de justiție. Și aici e punctul: nu e vorba de o eroare de comunicare, ci de o doctrină instituțională. Negarea preventivă servește la protejarea legitimității operaționale și a imaginii de „forță morală” pe care SUA își construiește politica exterioră. Când dovezile devin prea mari pentru a fi ignorate, trece la minimizare („greșeli”, „daune colaterale”), apoi la recunoaștere tardivă, adesea după ani, când atenția publică s-a mutat altundeva.
În cazul Kuhestak, dinamica e accelerată de contextul actual: o escaladare directă SUA-Iran, cu lovețuri reciprocate în Marea Oman și Strâmtoarea Hormuz. Recunoașterea unei lovețuri greșite asupra unei nunti ar fi un dezaster politic și diplomatic, ar hrăni narativa iraniană a „atrocităților” și ar complica orice efort diplomatic viitor. De aceea, scepticismul lui Vance nu e o reacție spontană, ci o barieră strategică. El nu a spus „nu am făcut asta”; a spus „nu facem asta niciodată”. O distincție crucială: prima lăsă ușa deschisă pentru o auchenă viitoare; a doua încarcă o închidere ermetică a narativii.
Dar realitatea are o obicei urât de a refuza să stea la locul ei. Fragmentele de rachetă, imaginile copiilor răniți, rapoartele Crucii Roșii, analizele expertilor independenți – toate converg. Și istoria ne învață că, mai devreme sau mai târziu, un raport militar clasificat, o anchetă a ONU sau o hotărâre de tribunal civil (ca în cazul CACI) va spune cuvintele pe care Vance refuză să le spună acum: „S-a întâmplat. Era o greșeală. Ne pare rău.”
Până atunci, familiele din Kuhestak rămân cu mormintele, cu răni care nu se vindecă și cu o certitudine pe care nimeni nu le-o poate contesta: ei au văzut ce s-a întâmplat. Și, ca la My Lai, ca la Azizabad, ca la Abu Ghraib, lumea a văzut împreună cu ei.
De ce este important:
Acest articol nu este doar despre o singură lovitură greșită din Iran. Este despre un model de comportament al puterii militare dominanta a lumii: negarea sistematică a suferinței civile, transformarea alsoarelor în „daune colaterale” și utilizarea scepticismului ca scut politic. Înțelegerea acestui model este esențială pentru orice cetățean, jurnalist sau decizionator care vrea să creeze o imagine reală a costurilor reale ale războiului modern. Când un vicepreședinte spune „cu 100% încredere că nu țintim civili”, în timp ce imagini cu copii morți fac runda lumii, credibilitatea întregii arhitecturi de securitate națională se erodează. Și, pe termen lung, acea eroziune costă mai mult decât orice recunoaștere tardivă: costă încrederea lumii, costă viați umane viitoare care nu vor fi protejate pentru că nimeni nu mai crede promisiunile, și costă, în cele din urmă, legitimitatea morală fără care nicio putere nu poate conduce pe termen lung.
