Hassan, o legendă a fotbalului egiptean, nu s-a sfiit să abordeze o temă care, de obicei, este evitată în lumea sportului. „Nu putem să ne prefacem că nu vedem. Copiii mor în fiecare zi în Palestina, iar noi jucăm fotbal ca și cum nimic nu s-ar întâmpla”, a spus el, vizibil afectat. „Tăcerea noastră este complice. Fiecare gol marcat aici, la Cupa Mondială, este umbrit de sângele nevinovat vărsat acolo.”
Meciul dintre Egipt și Argentina a fost unul tensionat, cu decizii arbitrale contestate și un final dramatic. Dar Hassan a ales să transforme conferința de presă într-un moment de reflecție profundă. „Am pierdut un meci, dar pierdem mult mai mult dacă ne pierdem umanitatea. Jucătorii noștri sunt modele pentru milioane de tineri. Dacă ei tac, ce speranță mai avem?”
Contextul este unul dureros: în ultimele săptămâni, atacurile israeliene asupra Fâșiei Gaza s-au intensificat, iar numărul victimelor civile, în special al copiilor, a crescut alarmant. Organizațiile internaționale pentru drepturile omului au condamnat în repetate rânduri aceste acțiuni, dar vocea sportivilor de top a lipsit cu desăvârșire. Hassan este unul dintre puținii antrenori care au îndrăznit să spargă această tăcere.
„Nu cer nimic politic. Cer doar să fim oameni. Să ne gândim la acei părinți care își îngroapă copiii în fiecare zi. La acele mame care nu mai au lacrimi. La acei copii care visează să devină fotbaliști, dar nu vor mai avea niciodată șansa”, a adăugat el, cu vocea tremurândă.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Unii jurnaliști internaționali l-au aplaudat pentru curaj, în timp ce alții l-au acuzat că politizează sportul. Hassan a răspuns ferm: „Sportul nu este niciodată apolitic. Când jucăm, reprezentăm oameni. Iar oamenii suferă. A ignora suferința este o alegere, nu o neutralitate.”
Egiptul, de altfel, are o relație complexă cu Palestina. Granița Rafah este singura ieșire din Gaza care nu este controlată de Israel, iar Egiptul a jucat adesea rolul de mediator. Cu toate acestea, regimul de la Cairo a fost criticat pentru cooperarea cu blocada israeliană. Hassan, însă, nu a intrat în detalii politice fine, ci s-a concentrat pe aspectul uman.
„Am văzut imagini cu copii răniți, cu trupuri neînsuflețite pe străzi. Și m-am întrebat: ce aș face dacă ar fi copiii mei? Aș sta și aș tace? Nu. Aș striga. Și asta fac acum: strig pentru ei, pentru că nimeni altcineva nu o face la nivelul acesta.”
Cupa Mondială este, fără îndoială, cea mai mare scenă sportivă a lumii. Milioane de oameni urmăresc fiecare meci, fiecare declarație. Hassan a înțeles acest lucru și a folosit lumina reflectoarelor pentru a atrage atenția asupra unei crize umanitare care, de prea multe ori, este ignorată de mass-media occidentală.
„Nu vreau să fiu erou. Vreau doar să fiu vocea celor care nu mai au voce. Dacă mă veți critica, o voi accepta. Dar nu voi tăcea. Nu pot.”
În final, Hassan a făcut un apel direct către colegii săi antrenori și către jucători: „Folosiți-vă platforma. Vorbiți. Nu lăsați ca fotbalul să fie doar un spectacol de divertisment. Faceți-l să conteze cu adevărat.”
De ce este important:
Declarațiile lui Hossam Hassan sunt remarcabile nu doar pentru curajul personal, ci și pentru că readuc în prim-plan responsabilitatea socială a sportivilor de elită. Într-o lume în care fotbalul este adesea folosit ca instrument de propagandă sau de distragere a atenției, un antrenor care alege să vorbească despre crimele împotriva copiilor este o raritate. Acest gest poate inspira și alți sportivi să iasă din zona de confort și să folosească vizibilitatea pentru a susține cauze umanitare. Mai mult, subliniază faptul că tăcerea nu este neutralitate, ci complicitate. În contextul actual al conflictului din Gaza, unde dezinformarea și cenzura sunt frecvente, astfel de voci sunt esențiale pentru a menține vie conștiința globală.
