Faye a decis să-l concedieze pe Sonko din funcția de prim-ministru și să dizolve vechiul cabinet acum aproape două săptămâni, după o serie de disensiuni care au culminat cu divergențe majore privind economia țării, aflată sub presiunea unei datorii sufocante. Gestul a fost interpretat de mulți drept o ruptură definitivă într-o alianță care părea, până nu demult, de nezdruncinat. Iar replica lui Sonko nu a întârziat să apară: prin intermediul unei postări pe platforma X, liderul Pastef a anunțat că a avut o întâlnire lungă cu președintele, dar că au ieșit la iveală „puncte de dezacord" majore privind viitorul partidului său. Consecința? Pastef nu va face parte din noul executiv și nu va fi reprezentat de niciun ministru. „Dorim noii echipe mult succes", a punctat sec Sonko, într-o declarație ce sună mai degrabă a rămas-bun definitiv decât a mesaj de curtoazie.
Ironia sorții face ca Sonko să rămână, totuși, în inima jocului politic senegalez. La scurt timp după ce a fost demis din funcția de premier, legislatorii apropiați lui l-au ales în funcția de președinte al parlamentului, o mișcare ce a inflamat și mai tare spiritele, mai ales că opoziția a boicotat votul. Pastef, partidul fondat de Sonko în 2014, controlează 130 din cele 165 de locuri din Adunarea Națională, adică o majoritate zdrobitoare pe care puțini o mai pot contesta în mod serios. Și totuși, exact această forță parlamentară refuză acum să guverneze alături de cel pe care l-a susținut cu atâta înflăcărare în campania electorală.
Pentru a umple golul lăsat de plecarea lui Sonko, Faye a mizat pe un tehnocrat. L-a numit prim-ministru pe Ahmadou Al Aminou Mohamed Lo, un economist cu experiență, pe care președintele l-a prezentat drept omul capabil să scoată Senegalul din menghina datoriilor. Luni seară, noul premier a citit pe post național lista celor 30 de miniștri, iar printre nume se regăsesc câțiva membri Pastef, însă lipsesc figurele grele care ocupaseră portofolii importante în vechiul cabinet. E un semn clar că Faye a încercat să păstreze o fărâmă de legătură cu baza Pastef, dar fără a-i oferi lui Sonko vreo pârghie reală de putere.
Relația dintre cei doi a început să se deterioreze vizibil în luna iulie, când Sonko, un orator carismatic cunoscut pentru limbajul său direct, l-a acuzat pe Faye de „eșec de leadership", reproșându-i că nu l-a susținut suficient în fața criticilor. Răspunsul președintelui nu a întârziat: în mai, Faye a lansat un mesaj subtil, afirmând că partidul trebuie „depersonalizat", adică scos de sub tutela unui singur lider dominant. Cuvintele au fost primite de Sonko ca o palmă, iar tensiunile mocnite au început să erupă la suprafață.
Dincolo de orgolii personale, în joc se află viziuni fundamental diferite despre viitorul economic al Senegalului. Sonko, cu retorica sa pan-africanistă, a câștigat o masă de tineri suporteri în timpul confruntărilor cu fostul președinte Macky Sall, care a condus țara între 2012 și 2024. El a susținut mereu o abordare suverană, mai degrabă ostilă instituțiilor financiare internaționale. Faye, în schimb, a dat semne că este deschis discuțiilor cu Fondul Monetar Internațional pentru un nou program de împrumut, o direcție care l-a îndepărtat și mai mult de fostul său mentor.
Trebuie amintit un detaliu esențial: Sonko ar fi fost, cel mai probabil, președintele Senegalului dacă nu ar fi fost împiedicat să candideze din cauza unei condamnări pentru defăimare. Faye, considerat multă vreme un protejat al său, a intrat în cursa prezidențială aproape în ultimul moment și a câștigat alegerile în aprilie 2024, după care l-a numit pe Sonko premier. Acum, la mai puțin de un an de la acea investiție, cei doi au ajuns să nu-și mai vorbească, iar Pastef, motorul care i-a adus pe amândoi la putere, alege opoziția internă.
Scena politică de la Dakar seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat în alte capitale africane, unde liderii carismatici au sfârșit prin a fi devorați de propriile formațiuni sau de aliați deveniți prea ambițioși. Senegalul era privit, până de curând, ca unul dintre puținele exemple de stabilitate democratică din Africa de Vest, o insulă de normalitate într-o regiune marcată de lovituri de stat și junte militare. Acum, imaginea aceasta se clatină serios, iar economia, deja sufocată de datorii, riscă să plătească un preț uriaș pentru acest conflict mocnit dintre palate.
Miza depășește însă granițele Senegalului. Vecinii din Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) urmăresc cu îngrijorare ceea ce se întâmplă la Dakar, mai ales în contextul în care regiunea se confruntă cu o serie de tranziții politice dure. Dacă Senegalul, bastionul democrației vest-africane, se prăbușește în haos intern, întregul echilibru regional ar putea fi destabilizat. Iar pentru tinerii senegalezi, care au crezut în promisiunile de schimbare radicală aduse de Faye și Sonko, dezamăgirea actuală riscă să se transforme în resemnare sau, mai rău, în radicalizare politică.
Rămâne de văzut dacă cei doi vor reuși, măcar în culise, să găsească o formulă de coabitare. Parlamentul, controlat masiv de Pastef, va trebui să colaboreze cu un guvern lipsit de sprijinul majorității, iar orice lege importantă riscă să se lovească de zidul opoziției. Senegalul se pregătește, așadar, de o perioadă de navigație în ceață, în care fiecare mișcare a președintelui va fi cântărită cu suspiciune, iar orice gest de independență al lui Sonko va fi interpretat ca o declarație de război politic.
De ce este important:
Acest conflict intern arată cât de fragile sunt și cele mai „stabile" democrații africane atunci când loialitățile personale se ciocnesc cu ambițiile politice. Pentru Senegal, țară considerată un model de tranziție pașnică a puterii, această ruptură între președinte și fostul său mentor poate paraliza procesul decizional exact în momentul în care țara are nevoie urgentă de reforme economice. Pentru Africa de Vest, efectele se propagă rapid: instabilitatea de la Dakar poate submina eforturile regionale de combatere a juntei militare și a extremismului. Iar pentru tinerii care au crezut în promisiunea schimbării, acest episod devine o lecție amară despre cât de ușor se poate transforma idealismul în luptă de palate.
