Evenimentul nu este doar un fapt divers de cronică neagră sau o procedură funerară. Este un act politic deliberat, un mesaj trimis atât în interior, cât și la Bruxelles: Serbia nu a făcut pace cu trecutul și refuză narativa impusă de tribunalul internațional de la Haga. Ministrul Vujić a anunțat că poliția și agenția de securitate așteaptă „zeci de mii” de participanți la comemorarea militară de sâmbătă și la înmormântarea de luni. Numerele, dacă se vor confirma, vor dovedi că, la trei decenii de la sfârșitul războaielor iugoslave, ideologia care a alimentat curățarea etnică are încă rădăcini profunde în conștiința colectivă a unei părți semnificative a populației sârbe.
Umbra Srebrenicei nu dispare niciodată
Pentru a înțelege gravitatea momentului, trebuie să ne amintim cine a fost Ratko Mladic. Nu a fost un simplu general care a pierdut un război. A fost arhitectul, alături de Radovan Karadžić, a cea mai oribilă masacră din Europa de la Al Doilea Război Mondial până astăzi: Srebrenica. În iulie 1995, sub comanda lui, trupele sârbe au intrat în „zona sigură” a ONU, au separat bărbații și băieții boșnici de femei, i-au ucis pe la mii – peste 8.000 în doar câteva zile – și i-au aruncat în groape masive, uneori încă vii, folosind buldoziere pentru a ascunde urmele. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavia (ICTY) l-a condamnat în 2017, confirmând verdictul la apel în 2021, calificând faptele ca „genocid", „crime împotriva omenirii" și „crime de război". Mladic a murit săptămâna trecută, la vârsta de 84 de ani, într-o celulă a ONU din Haga, scăpând astfel de a petrece restul zilelor sale în închisoarea din Finlanda unde trebuia să își execute pedepsea.
Reacția Tribunalului a fost fermă, dar înghețată de impotență: a declarat că stă „în solidaritate cu victimele, supraviețuitorii și familiile lor" și a condamnat „orice acțiuni care glorifică cei condamnați pentru crime de război, crime împotriva omenirii și genocid de către instanțele internaționale". Dar cuvintele nu pot opri un tren funerar care traversează Serbia ca un miting politic.
Narativa victimismului și refuzul realității
De ce face Serbia asta? De ce riscă izolarea diplomatică și criticii asprime ale Comisarei UE pentru Extindere, care a avertizat că „glorificarea criminalilor de război nu are loc într-o țară membră a UE, nici într-o țară candidată"?
Răspunsul se află în politica internă a lui Aleksandar Vučić. Președintele sârb manevrează pe o funambulă periculoză: pe de o parte, are nevoie de avansul procesului de aderare la UE pentru fonduri, investiții și legitimitate; pe de alta parte, baza sa electorală conservatoară și naționalistă refuză să accepte vinovăția colectivă a poporului sârb. Narativa oficială de la Belgrad, amplificată de tabloidele controlate de stat, este că Tribunalul de la Haga a fost un instrument al Vestului, o „curte anti-sârbă" care a judecat doar o parte, ignorând suferința sârbilor din Croatia, Bosnia sau Kosovo.
Această lectură selectivă a istoriei ignore faptul că Mladic a fost judecat pe baza dovezilor concrete, a martoriilor supraviețuitorilor, a imaginilor satelit și a interceptărilor radio, nu pe baza etniei sale. Dar într-o societate unde mediile independente sunt presate, unde arhivele de război rămân închise și unde educația istorică evită subiectele sensibile, mitul „generalului care s-a luptat pentru poporul său” este mai ușor de vândut decât realitatea groaznică a groapelor masive.
Un test pentru maturitatea democratică a Serbiei
Înmormântarea lui Mladic cu onoruri militare nu este un gest privat al familiei. Este un act al statului. Prezența Ministrului Justiției la aeroport, implicarea armatei în transportul caciulei, autorizarea unei comemorări militare – toate semnifică că statul sârb validează, implicit sau explicit, faptele omului. Acest lucru creează un precedent periculos: semnifică că, pentru un anumit tip de naționalism, legea internațională și justiția pentru victime sunt opționale.
Pentru Boșnia și Herțegovina, imaginea este o rănire reabită. Familiile care încă caută rămășițele iubiților lor, identificate greu prin ADN din groapele secundare unde au fost mutate trupurile pentru a ascunde crimele, văd acum criminalul lor onorat ca un mareșal. Acest lucru nu face decât să îngreuneze procesul de reconciliare, esențial pentru stabilitatea regiunii. Nu se poate construi un viitor comun pe amnezie selectivă.
Dilema Europeană: Principii sau Pragmatism?
Uniunea Europeană se află acum într-o poziție delicată. Raportul anual de progres al Serbiei va trebui să reflecteze acest eveniment. Comisara pentru Extindere, Marta Kos, a fost clară, dar istoria recentă arată că Bruxelles preferă adesea „angajamentul constructiv” la detrimentul condiționalităților dure. Serbia este considerată prea importantă geopolitic – un factor de stabilitate (sau instabilitate) în Balcani, un partener energetic, un contrapunct al influenței ruse și chineze – pentru a fi presată până la ruptură.
Totuși, acceptarea pasivă a acestei glorificări erodează credibilitatea proiectului european. Dacă valorile fundamentale – drepturile omului, statul de drept, recunoașterea genocidului – sunt negociabile pentru a menține un guvern la masa de negocieri, atunci ce înseamnă de fapt aderarea? Serbia trebuie să înțeleagă că calea spre UE nu trece prin cimitirele eroilor de război, ci prin recunoașterea dureroasă a trecutului, prin deschiderea arhivelor, prin cooperarea cu Mecanismul Rezidual al ICTY pentru a găsi încă dispăruții.
Concluzie: Istoria nu se îngroapă alături de Mladic
Trupul lui Ratko Mladic va fi îngropat în zilele următoare, probabil la cimitirul „Novo Groblje” din Belgrad, alături de alte figuri controverse ale istoriei sârbe. Dar ideologia pe care a reprezentat-o nu va fi îngropată cu el. Va continua să trăiască în discursul politic, în manualele școlare nereformate, în refuzul de a recunoaște Srebrenica ca genocid, în monumentele ridicate criminalilor de război în Republika Srpska.
Serbia se află la un moment de adevăr. Poate alege să continue să fie o țară care onorează criminalii de război, riscând să rămână blocată într-o zonă gri a-Europei, sau poate alege curajul de a se confrunta cu demonii săi, ca a făcut Germania după 1945 sau Africa de Sud după apartheid. Alegerile nu sunt doar ale lui Vučić sau ale elitei politice; sunt ale societății civile, ale tinerilor, ale intelectualilor, ale mameilor care nu vor ca copiii lor să învețe că genocidul este eroism.
Lumea privește. Victimele privesc. Și istoria, acea judecătoare supremă care nu are termen de prescripție, notează totul.
De ce este important:
Acest eveniment depășește de mult protocolul funerar al unui fost general. Reprezintă un test decisiv pentru maturitatea democratică a Serbiei și pentru credibilitatea procesului de extindere a UE. Glorificarea unui criminal de război condamnat definitiv pentru genocid (Srebrenica) trimite un mesaj clar: statul sârb validează încă narativul naționalist care a dus la războaie și curățare etnică. Pentru victime și supraviețuitori, este o rănire reabită și o umilință publică. Pentru regiune, este un factor de destabilizare care întreține diviziunile etnice. Pentru Bruxelles, este un moment de adevăr: UE va impune condiționalități reale bazate pe valori (recunoașterea genocidului, cooperarea cu justiția internațională, reformă a educației și a memoriei) sau va alege pragmatismul geopolitic, riscaând să creeze un membru care nu partajează fundamentalele valorile Uniunii? România, ca vecină directă și membru UE, are un interes strategic ca Serbia să aleagă calea justiției și reconcilierii, nu a mitului naționalist, pentru siguranța și stabilitatea întregui spațiu balcanic.
