„În loc să privim conceptul de îmbătrânire solitară ca pe o criză care trebuie rezolvată – nu este o criză de rezolvat”, spune Gerhardt. „Este o realitate care trebuie sprijinită.” Și această realitate este în creștere, pe măsură ce baby boomerii și generația X îmbătrânesc. Potrivit unui raport AARP din 2023, unul din zece adulți peste 50 de ani trăiește singur și nu are partener sau copii. Stilurile de viață diferite și atitudinile sociale în schimbare sugerează că aceste cifre vor crește în viitor. Mulți oameni sunt singuri din proprie alegere.
Gerhardt spune că, în prezent, solo agers sunt așteptați să își planifice singuri locuința, finanțele și transportul la programări, adesea angajând profesioniști care să îi ajute. Dar, în loc să se simtă ca niște excluși într-un sistem care favorizează cuplurile și familiile, ea se întreabă: de ce nu pot fi sistemele însele mai incluzive față de solo agers? De exemplu, în loc să se presupună că fiecare pacient are pe cineva care să îl ia de la o programare medicală după ce a fost sub anestezie – și să îl conducă acasă – ea ar dori ca spitalele și cabinetele medicale să fie responsabile pentru aranjarea transportului și a unui însoțitor. Ea spune că a auzit de la oameni care au anulat o procedură pentru că persoana care trebuia să îi ducă acasă s-a retras în ultimul moment. „Și în calitate de avocat al solo agers și de avocat al pacienților, este pur și simplu revoltător”, spune ea, „că oamenii nu au sprijinul de care au nevoie pentru a-și menține sănătatea într-un mod productiv.”
Dar Gerhardt spune că aceasta nu este o problemă de nerezolvat. „Să ne uităm la proiectarea sistemului sau la reproiectarea lui, astfel încât oricine și toată lumea să poată avea un sprijin puternic. Sincer, acest lucru aduce beneficii tuturor”, spune ea, citând rampele de acces ca un exemplu bun. Activiștii pentru drepturile persoanelor cu dizabilități au luptat ani de zile pentru ca orașele să instaleze rampe de acces – o pantă de la trotuar la stradă care permite unei persoane în scaun cu rotile să traverseze drumul ușor și în siguranță. Dar rampele au devenit rapid populare printre părinții cu cărucioare, bicicliști și oricine altcineva care căuta o modalitate mai ușoară de a ajunge pe stradă.
Sara Zeff Geber scrie și vorbește despre îmbătrânirea solitară de peste 10 ani, inclusiv susținând discursuri pentru avocați și planificatori financiari, „pentru a aduce conștientizarea că nu toată lumea este un cuplu și nu toată lumea are acea fiică adultă proverbială care să îi ajute”. Ea crede că a fost prima persoană care a folosit termenul „solo aging”, considerându-l mult mai pozitiv decât descrierea anterioară: „orfani în vârstă”. Ideile despre relații și parentalitate sunt mai puțin rigide decât în trecut. Având în vedere acest lucru, spune ea, „orice fundație construim acum pentru solo agers va fi extrem de importantă pentru generațiile care urmează.”
Jason Resendez speră că acele generații vor avea mai mult sprijin guvernamental decât actuala generație de adulți în vârstă. El este CEO al Alianței Naționale pentru Îngrijire. El spune că există o recunoaștere tot mai mare că mulți oameni îmbătrânesc singuri. Cu toate acestea, spune el, se anunță tăieri ale finanțării federale pentru serviciile la domiciliu pentru persoanele în vârstă și pentru Medicaid, „ceea ce face mult mai dificil să îmbătrânești acasă atunci când nu ai un îngrijitor familial care să absoarbă eliminarea acestor servicii de sprijin social.”
În ansamblu, Resendez spune că societatea americană este încă atașată de ideea de „individualism dur”. Dar, pe măsură ce privește spre viitor, „tot mai mulți oameni vor îmbătrâni, tot mai mulți oameni vor îmbătrâni singuri”, iar plasa de siguranță socială va fi supusă unei presiuni mari. „Cred că atunci când vom ajunge la punctul de fierbere, poate că factorii de decizie politică vor recunoaște în sfârșit: „Hei, aceasta nu este doar o responsabilitate individuală.”
Carl Smigielski, în vârstă de 61 de ani, a fost îngrijitorul soțului său, Moshe, un veteran din Vietnam care a murit în 2019. Acum este singur și se așteaptă să fie un „solo ager” – cineva care nu are un membru al familiei pe care să se bazeze pe măsură ce îmbătrânește. Povestea lui este una dintre multele care ilustrează o realitate tot mai comună: îmbătrânirea fără rețeaua tradițională de sprijin familial.
De ce este important:
Fenomenul solo agers nu este doar o problemă a celor care îmbătrânesc singuri, ci o oglindă a unei societăți în schimbare. Pe măsură ce tot mai mulți oameni aleg să nu aibă copii sau să rămână singuri, sistemele noastre – de la sănătate la locuințe și transport – trebuie să se adapteze. Dacă vom reuși să creăm un cadru mai incluziv pentru solo agers, acesta va aduce beneficii tuturor: persoanelor cu dizabilități, părinților singuri, cuplurilor fără copii și chiar familiilor tradiționale. Este o oportunitate de a construi o societate mai rezilientă, în care nimeni nu este lăsat în urmă. Ignorarea acestei realități înseamnă să lăsăm milioane de oameni fără sprijinul de care au nevoie, ceea ce va pune o presiune imensă pe sistemele de asistență socială și pe bugetele publice. Este timpul să trecem de la ideea de „criză” la cea de „oportunitate” și să redesenăm sistemele pentru a fi cu adevărat pentru toți.
