Germania și Italia, sprijinite de câteva state est-europene, au blocat în mod repetat măsuri semnificative ca răspuns la încălcările Israelului. Alte state membre, între timp, au rămas în mare parte paralizate, transferând responsabilitatea între guvernele naționale și instituțiile UE, în loc să ia măsuri decisive. Cu toate acestea, UE și statele sale membre continuă să invoce limbajul dreptului internațional, refuzând în același timp să îl aplice atunci când este vorba de Israel. Decalajul dintre principiu și practică, dintre retorică și acțiune, nu mai este o inconsecvență diplomatică. A devenit o politică.
Potrivit unor rapoarte privind un memoriu juridic scurs din 2017, UE fusese deja sfătuită că avea temeiuri legale pentru a suspenda Acordul de Asociere, cadrul politic și comercial care guvernează relațiile blocului cu Israelul. O altă investigație a arătat că Israelul a deteriorat sau distrus infrastructură finanțată de UE în valoare de peste 150 de milioane de euro (172 de milioane de dolari) în Gaza și Cisiordania, fără a fi tras la răspundere, în timp ce bunurile din colonii continuă să intre pe piețele europene sub etichete înșelătoare. În același timp, organismele ONU și cele pentru drepturile omului au continuat să documenteze încălcări grave, inclusiv un raport din iunie 2026 al unui organism ONU pentru drepturile omului care descria vizarea deliberată a copiilor palestinieni în Palestina drept genocid, alături de crime împotriva umanității și crime de război.
Episodul recent care o implică pe șefa diplomației UE, Kaja Kallas, a scos la iveală cât de mult s-a supus UE presiunilor israeliene. Rapoartele conform cărora ea a comparat practicile israeliene cu apartheidul într-o reuniune închisă au declanșat un răspuns furios din partea oficialilor israelieni, ministrul de externe al Israelului declarând că întrerupe orice contact cu ea până când își retrage declarațiile. Răspunsul Comisiei Europene a fost să trimită un alt comisar în Israel pentru a asigura oficialii că relațiile vor rămâne intacte. Acesta este adevăratul mesaj de la Bruxelles: păstrarea legăturilor cu Israelul contează mai mult decât solidaritatea internă, respectul de sine sau angajamentul declarat al UE față de dreptul internațional și propriile valori.
Presiunea la nivelul UE este esențială, iar expunerea compliciunii instituțiilor și liderilor UE trebuie să rămână o prioritate. Dar responsabilitatea nu se poate opri aici. Statele membre, în special cele care pretind că susțin drepturile palestinienilor și dreptul internațional, trebuie, de asemenea, să fie trase la răspundere pentru complicitatea lor continuă. Curtea Internațională de Justiție a fost clară în iulie 2024: ocupația israeliană a teritoriului palestinian este ilegală. Ea încalcă dreptul palestinienilor la autodeterminare și trebuie să înceteze. Activitatea de colonizare trebuie să înceteze imediat, iar politicile Israelului încalcă interdicția internațională privind segregarea rasială și apartheidul. Curtea nu s-a oprit la Israel. A decis că fiecare stat, nu doar Israelul, este obligat din punct de vedere legal să nu recunoască ocupația ca fiind legală, să nu ajute sau să asiste la menținerea acesteia și să coopereze pentru a o încheia.
Statele membre ale UE nu au doar o obligație legală de a acționa. Ele au și instrumente la dispoziție care nu necesită un consens la nivelul UE. Statele membre pot suspenda cooperarea bilaterală, inclusiv facilitățile de viză și schimburile culturale sau științifice; pot aplica regimuri naționale de control al exporturilor pentru a bloca transferurile de arme, echipamente militare și cu dublă utilizare către Israel; și pot adopta măsuri naționale pentru a interzice comerțul cu coloniile ilegale. De asemenea, pot impune sancțiuni vizate, inclusiv interdicții de călătorie și înghețarea activelor, împotriva persoanelor implicate în încălcări grave ale dreptului internațional. Pot presa UE să activeze Statutul de Blocare împotriva sancțiunilor americane care vizează pe cei care urmăresc responsabilitatea la CPI, asigurând în același timp finanțarea continuă a societății civile palestiniene. Pot urmări responsabilitatea prin instanțele naționale, sprijini executarea mandatelor de arestare ale CPI și contribui la implementarea hotărârilor și opiniilor consultative ale CIJ. De asemenea, pot interveni formal în cazul de genocid intentat de Africa de Sud în fața Curții Internaționale de Justiție.
UE și statele sale membre au petrecut doi ani și jumătate găsind motive pentru a nu acționa. Consiliul din iulie ar trebui să expună această realitate în mod clar, mai ales că Irlanda deține președinția rotativă de la 1 iulie până la 31 decembrie 2026 și are puterea instituțională de a-și transpune cuvintele în fapte. Problema nu mai este dacă blocul are instrumentele legale. Le are. Întrebarea este dacă statele membre vor continua să externalizeze responsabilitatea către Bruxelles sau vor acționa în sfârșit în limitele propriilor puteri.
De ce este important:
Acest articol subliniază o criză de credibilitate profundă a Uniunii Europene în ceea ce privește politica sa față de Israel. În timp ce UE se laudă cu angajamentul față de dreptul internațional și valorile sale fondatoare, inacțiunea repetată – ascunsă sub pretextul „lipsei de consens” – dezvăluie o complicitate sistematică. Statele membre au atât obligația legală, cât și instrumentele necesare pentru a acționa unilateral, fără a aștepta un acord la nivelul întregului bloc. Ignorarea acestor instrumente nu doar că perpetuează suferința palestinienilor, dar subminează însăși credibilitatea ordinii internaționale bazate pe reguli. Pentru cetățenii europeni, aceasta este o chestiune de responsabilitate morală și legală: guvernele lor nu mai pot pretinde că nu au cum să acționeze. Acum, întrebarea este dacă vor avea curajul să o facă.
