Contextul este unul complicat. De la retragerea unilaterală a Statelor Unite din acordul nuclear din 2015 (JCPOA) în timpul administrației Trump, relațiile dintre Washington și Teheran au oscilat între confruntare și tentative fragile de dialog. Actuala administrație, deși a promis inițial o revenire la diplomație, pare să fi adoptat o linie mai dură în ultimele luni, probabil ca răspuns la escaladarea programului nuclear iranian și la sprijinul acordat de Iran grupărilor aliate din Orientul Mijlociu. În acest cadru, Statele Unite încearcă să convingă Europa, dar și alte puteri precum Japonia sau Coreea de Sud, să reducă importurile de petrol iranian și să impună sancțiuni secundare companiilor care fac afaceri cu Teheranul.
Jon Finer, care a ocupat funcția de consilier adjunct pentru securitate națională între 2021 și 2023, a explicat în interviu că strategia americană nu se bazează doar pe sancțiuni unilaterale, ci pe o „diplomație economică” menită să convingă partenerii că presiunea asupra Iranului este în interesul lor pe termen lung. El a subliniat că Statele Unite nu cer nimănui să sacrifice complet relațiile comerciale, ci să adopte măsuri graduale, cum ar fi reducerea achizițiilor de petrol sau blocarea tranzacțiilor financiare suspecte. Totuși, Finer a recunoscut că există „provocări semnificative” în a alinia pozițiile, mai ales în contextul în care Uniunea Europeană a încercat să mențină deschise canalele de comunicare cu Iranul, inclusiv prin mecanismul INSTEX, creat special pentru a ocoli sancțiunile americane.
Întrebarea dacă aliații se vor alătura nu este doar una de principiu, ci are implicații practice uriașe. Fără sprijinul european, sancțiunile americane își pierd din eficacitate, deoarece companiile din UE pot continua să facă afaceri cu Iranul, iar Teheranul poate găsi rute alternative pentru exporturile sale de petrol. China, de exemplu, este cel mai mare cumpărător de țiței iranian, iar Rusia a dezvoltat o cooperare militară și economică tot mai strânsă cu Iranul, inclusiv în domeniul tehnologiei militare. Aceste două puteri au interesul să submineze eforturile americane, iar prezența lor pe scena internațională complică orice încercare de izolare totală.
Pe de altă parte, există și factori care ar putea determina unele state să se alăture presiunii. Țările din Golf, în special Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, văd în Iran un rival regional și ar putea sprijini tacit orice măsură care slăbește Teheranul. Israelul, deși nu este un partener oficial în astfel de campanii, a exercitat constant presiuni asupra administrațiilor americane pentru a menține o linie dură. În plus, recentele atacuri asupra navelor comerciale din Marea Roșie, atribuite rebelilor Houthi susținuți de Iran, au crescut îngrijorarea comunității internaționale cu privire la stabilitatea rutelor maritime, ceea ce ar putea determina unele state să accepte măsuri mai stricte.
Cu toate acestea, istoria recentă arată că sancțiunile nu au reușit să schimbe fundamental comportamentul Iranului. Deși economia iraniană a fost grav afectată, regimul de la Teheran a găsit mereu modalități de adaptare, fie prin contrabandă, fie prin parteneriate cu actori non-occidentali. Mai mult, presiunea economică excesivă poate întări poziția conservatorilor din Iran, care folosesc sancțiunile ca argument pentru a justifica represiunea internă și pentru a prezenta Occidentul ca un dușman de neîncredere. Acest paradox este bine cunoscut analiștilor, dar pare să fie ignorat de factorii de decizie de la Washington, care mizează pe faptul că o criză economică profundă va forța Iranul să negocieze.
Jon Finer a sugerat că administrația americană este conștientă de aceste riscuri, dar consideră că alternativa – o Iran nucleară – este și mai periculoasă. El a subliniat că presiunea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc de a aduce Iranul la masa negocierilor pentru un nou acord, mai cuprinzător, care să abordeze nu doar programul nuclear, ci și rachetele balistice și sprijinul pentru grupările teroriste. Totuși, scepticii se întreabă dacă această strategie are vreo șansă de succes, având în vedere că Iranul a respins constant cererile occidentale și și-a accelerat îmbogățirea uraniului la niveluri aproape de arme.
În plan diplomatic, Statele Unite au încercat să folosească și forurile internaționale, cum ar fi Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), pentru a crea un consens împotriva Iranului. Rapoartele recente ale AIEA arată că Iranul nu a cooperat pe deplin cu inspectorii, ceea ce oferă argumente suplimentare pentru cei care susțin sancțiuni mai dure. Cu toate acestea, Rusia și China au blocat orice rezoluție fermă în Consiliul de Securitate al ONU, ceea ce limitează opțiunile americane la acțiuni unilaterale sau la coaliții ad-hoc.
În acest peisaj complicat, întrebarea dacă aliații se vor alătura rămâne deschisă. Europa se confruntă cu propriile provocări economice, iar o criză energetică ar putea face ca reducerea importurilor din Iran să fie o decizie politică dificilă. Japonia și Coreea de Sud, deși dependente de securitatea oferită de Statele Unite, au relații comerciale semnificative cu Iranul și ar putea ezita să riște represalii din partea Teheranului. În plus, există o oboseală generală față de sancțiuni, care au fost folosite intens în ultimele decenii, fără rezultate clare în cazuri precum Coreea de Nord sau Cuba.
Pe termen scurt, este puțin probabil să vedem o aliniere completă a comunității internaționale în spatele campaniei americane. Mai degrabă, vom asista la o serie de măsuri selective, în care fiecare stat își va calcula propriile interese. Statele Unite ar putea obține sprijinul unor țări din Golf și al Israelului, dar marile puteri economice, precum China și India, vor continua să cumpere petrol iranian, iar Europa va încerca să mențină un echilibru fragil. În acest context, eficacitatea presiunii economice asupra Iranului rămâne discutabilă, iar riscul unei escaladări militare accidentale este tot mai prezent.
De ce este important:
Această dezbatere nu este doar despre Iran, ci despre viitorul ordinii internaționale bazate pe reguli. Dacă Statele Unite nu reușesc să convingă aliații să se alăture sancțiunilor, acest lucru ar putea semnala o erodare a influenței americane și o consolidare a axei China-Rusia-Iran. Pe de altă parte, o presiune economică reușită ar putea preveni o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu, dar ar putea și destabiliza și mai mult o regiune deja fragilă. Pentru cetățenii obișnuiți, consecințele se resimt în prețurile energiei, în securitatea rutelor comerciale și în riscul unor conflicte regionale. Înțelegerea acestor dinamici este esențială pentru a evalua deciziile liderilor politici și pentru a anticipa evoluțiile geopolitice care ne afectează pe toți.
