Araghchi a mers mai departe, subliniind că „bullying-ul” administrat de președintele Donald Trump nu este diferit de cel al administrațiilor anterioare. Această remarcă nu este doar o simplă ironie, ci o critică profundă la adresa unei politici care, în opinia Teheranului, a rămas constantă indiferent de cine se află la Casa Albă. Fie că vorbim de Barack Obama, care a impus sancțiuni dure în timpul negocierilor nucleare, fie de Joe Biden, care a continuat multe dintre aceste măsuri, fie de Trump, care a dus politica de „presiune maximă” la un nivel aproape paroxistic, Iranul vede aceeași abordare: sancțiuni, izolare și amenințări.
Dar ce înseamnă, de fapt, acest „film” pentru Iran? Este vorba despre un scenariu bine cunoscut, în care Statele Unite folosesc instrumentele financiare și economice pentru a forța schimbarea comportamentului unui stat suveran. De la embargoul petrolier la restricțiile bancare, de la listarea Gardienilor Revoluției ca organizație teroristă până la sancțiuni personale asupra liderilor, Washingtonul a încercat să izoleze Iranul pe toate planurile. Rezultatul? Nu a dus la prăbușirea regimului, așa cum sperau unii, ci la consolidarea unei retorici anti-americane și la aprofundarea relațiilor Teheranului cu alte puteri, precum Rusia și China.
Araghchi, un diplomat experimentat care a fost implicat în negocierile nucleare din 2015, știe prea bine că sancțiunile nu sunt doar un instrument de pedeapsă, ci și un limbaj politic. Prin declarația sa, el transmite un mesaj dublu: pe de o parte, că Iranul nu este intimidat de aceste măsuri, iar pe de altă parte, că administrația americană nu are o strategie coerentă, ci doar reflexe condiționate. „Știm acest film” înseamnă, în esență, că Teheranul a învățat să trăiască cu sancțiunile, să le ocolească și să le transforme într-un argument de mobilizare internă.
Este important să înțelegem contextul mai larg. Statele Unite au impus sancțiuni Iranului de aproape patru decenii, începând cu criza ostaticilor din 1979. De-a lungul timpului, aceste sancțiuni au devenit tot mai sofisticate, vizând nu doar sectorul nuclear, ci și programul de rachete balistice, sprijinul pentru grupări militante din Orientul Mijlociu și, mai recent, acuzațiile de implicare în atacuri cibernetice sau în reprimarea protestelor interne. Fiecare administrație americană a adăugat câte ceva la acest arsenal, dar niciuna nu a reușit să obțină schimbarea de regim dorită.
În cazul de față, noul pachet de sancțiuni vine într-un moment delicat. Trump, care a revenit la putere după o pauză de patru ani, pare hotărât să reia politica de „presiune maximă” din primul său mandat. Însă lumea s-a schimbat. Iranul a acumulat suficient uraniu îmbogățit pentru a putea produce arme nucleare, deși oficialii spun că programul lor este pașnic. De asemenea, Teheranul și-a extins influența în regiune, de la Irak și Siria până la Liban și Yemen, iar sancțiunile nu au reușit să oprească acest proces. Ba mai mult, ele au întărit alianța dintre Iran și Rusia, care a devenit un partener strategic important, mai ales în contextul războiului din Ucraina.
Reacția lui Araghchi reflectă, de asemenea, o anumită oboseală a elitei politice iraniene. După ani de negocieri eșuate, de acorduri încălcate și de promisiuni neonorate, Teheranul pare să fi ajuns la concluzia că dialogul cu Washingtonul este aproape inutil. „Același film” înseamnă că Iranul nu mai are așteptări de la Statele Unite, ci doar o atitudine defensivă, dar și ofensivă, în același timp. Este o strategie de supraviețuire, dar și o formă de rezistență simbolică.
Ce putem învăța din această declarație? În primul rând, că sancțiunile nu funcționează ca un instrument de schimbare a regimului, ci doar ca un mecanism de presiune care, de multe ori, produce efecte contrare. Iranul a devenit mai autarhic, mai dependent de resursele proprii și mai puțin vulnerabil la șocurile externe. În al doilea rând, că politica externă americană suferă de o lipsă cronică de creativitate. Atunci când singura ta unealtă este ciocanul, toate problemele încep să arate ca niște cuie. Iar Iranul, cu o istorie de mii de ani, a învățat să nu se teamă de ciocane.
În plus, ironia lui Araghchi este un semnal pentru comunitatea internațională. Iranul încearcă să arate că nu este izolat, ci că are propriile sale cărți de jucat. De la acorduri comerciale cu China și Rusia, la parteneriate energetice cu Turcia și Pakistan, Teheranul își construiește o rețea de relații care să compenseze presiunile americane. Iar faptul că Europa, deși critică la adresa Iranului, nu a rupt complet legăturile, arată că sancțiunile unilaterale ale Washingtonului nu sunt susținute de toți aliații săi.
Desigur, există și o dimensiune internă. Liderii iranieni folosesc sancțiunile pentru a justifica problemele economice, de la inflație la șomaj, și pentru a mobiliza populația împotriva unui inamic extern. „Știm acest film” este, în același timp, o declarație de încredere și o încercare de a deturna atenția de la nemulțumirile interne. Dar această strategie are limitele ei, iar protestele din 2022, deși reprimate, au arătat că sancțiunile nu pot acoperi indefinit lipsa de reforme.
În final, declarația lui Araghchi este o lecție de realism geopolitic. Statele Unite și Iranul sunt blocate într-un conflict care durează de zeci de ani, iar sancțiunile au devenit un ritual aproape automat. Fiecare parte știe ce va face cealaltă, dar nimeni nu are curajul să rupă cercul vicios. „Știm acest film” – dar, din păcate, nimeni nu pare să aibă scenariul pentru un final fericit.
De ce este important:
Această declarație a ministrului de Externe iranian nu este doar o simplă ironie, ci un indicator al stagnării diplomației internaționale în dosarul iranian. Ea subliniază eșecul sancțiunilor ca instrument de schimbare a comportamentului unui stat, dar și lipsa de alternative viabile în politica externă americană. În contextul în care Iranul se apropie tot mai mult de pragul nuclear, iar tensiunile din Orientul Mijlociu sunt în creștere, înțelegerea acestei dinamici este crucială pentru oricine urmărește securitatea globală. De asemenea, reacția Teheranului arată că sancțiunile nu au reușit să izoleze Iranul, ci l-au împins spre alianțe alternative, ceea ce ar putea remodela echilibrul de putere în regiune. Pentru România și Europa, acest subiect are implicații directe asupra securității energetice, a fluxurilor migratorii și a stabilității în vecinătatea estică, motiv pentru care merită o atenție sporită din partea analiștilor și a factorilor de decizie.
