Mecanismul în cauză, Revizuirea Periodică Universală (RPU), este, conform mandatului său, universal. La fiecare patru-cinci ani, fiecare dintre cele 193 de state membre ale ONU este invitată la masă să își prezinte bilanțul în materia drepturilor omului și să primească recomandări de la colegii săi. Nu există imunitate pentru putere, nu există excepții pentru aliați. Este un exercițiu de transparență forțată, un moment în care societatea civilă — de la ACLU (Uniunea Americană pentru Libertăți Civile) la mici ONG-uri locale — poate depune dovezi direct în fața diplomatilor lumii.
Anul acesta, ca și cel trecut, locul SUA a rămas liber. Jamil Dakwar, directorul programului pentru Drepturile Omului al ACLU, nu a mângâiat cuvintele în conferința de presă organizată la Geneva. A acusat administrația curentă de a viola drepturile omului „fără rușine”, enumerând tratarea imigranților, represiunea protestatarilor studenți și atacurile împotriva comunității LGBTQ ca dovezi tangibile. „Administrația Trump vrea să desmanteleze arhitectura drepturilor omului”, a avertizat Dakwar, cerând ca ONU să țină SUA responsable. Prezența sa acolo, alături de alți activiști care au făcut călătoria sperând într-un dialog care nu a avut loc, subliniază absurditatea situației: victimele și apărătorii drepturilor sunt prezenți, dar statul acuzat a ales să nu se prezinte.
Răspunsul Departamentului de Stat a fost prompt și aliniat la o narativă deja cunoscută: Washington s-a retras formal din Consiliul Drepturilor Omului al ONU, acuzând acest forum de a promova o „retorică anti-americană”. Dar aici intervine nuanța juridică crucială, pe care analiștii o consideră esențială: retragerea din Consiliul (un organ politic de 47 de membri electe) nu echivalează cu exonerarea de la RPU. Revizuirea este o obligație tratativă pentru toate statele membre, indiferent de apartenența la Consiliu. Este un pilon al sistemului, conceput precis pentru a nu putea fi evitat prin manevre diplomatice.
Totuși, SUA pare să construiască un model mai larg de dezangajament selectiv. Sancțiunile impuse Curții Penale Internaționale, retragerea din Organizația Mondială a Sănătății, acum boicotul RPU — nu sunt evenimente izolate, ci piese ale aceluiași puzzle: o strategie de a marginaliza instituțiile care îndrăznesc să examineze acțiunile americane. Este o abordare transacțională a diplomatiei: participăm doar unde avem control sau unde regulile ne favorizează.
Ce urmează acum? ONU are puține instrumente coercitive. Israel a boicoteat o revizuire în 2013, protestând împotriva unui bias anti-izraelian perceput, dar s-a întors la nouă luni după ce ONU a reprogramat ședința. Până azi, niciun stat nu a ratat de două ori. Faptul că chiar regimuri autoritare, cum ar fi Coreea de Nord, participă la proces — acceptând, cel puțin formal, scrutinul internațional — face lipsa SUA încă mai stridentă.
În interiorul Secretariatului ONU, frica este că organizarea revizuirii fără prezența statului vizat ar crea un precedent periculos. Dacă SUA, puterea militară și economică dominantă, poate ignora procesul fără consecințe, de ce ar participa alți state reticenți? Drepturile omului ar fi discutate „în vid”, a spus un diplomat veteran, transformând un mecanism de presiune politică într-un exercițiu academic steri. Din această cauză, ONU a decis să amâne deliberațiile dificile pentru începutul anului viitor, lăsând procesul în limbo.
Cine plătește prețul acestei păuzi? Cetățenii americani. RPU este, adesea, ultimul resort al victimelor abuzurilor de stat când sistemul intern judiciar eșuează sau este politicizat. Fără acest for internațional, o fereastră de speranță se închide. Un activist pentru drepturile omului de la Geneva a rezumat situația cu o claritate dură: „Este o criză a responsabilizării.” Nu o criză a procedurilor, ci una a voinței politice de a accepta că nimeni, dar nicăieri, nu este deasupra legii.
De ce este important:
Acest boicot dublu nu este doar un gest diplomatic de rutină, ci o fractură fundamentală în contractul social internațional. Atunci când cea mai puternică democrazie din lume (auto-proclamată) refuză să se supună aceluiași standard al care cere altor state să se conformeze, mesajul trimis către dictaturi și regimi autoritare este clar: responsabilizarea este pentru ceilalți. Aceasta erodează autoritatea morală a SUA, îngroșează cinismul față de multilaterism și lăsă victimele abuzurilor din SUA fără un ultim mecanism de protecție internațională. Decizia ONU de a amâna, nu de a anula, menține ușa deschisă, dar fiecare zi de întârziere normalizează ideea că puterea poate ignora legea internațională cu imunitate.
