Contextul este dramatic. De șase luni, de când SUA și Israel au lansat operațiuni militare împotriva Iranului – un conflict care a început în februarie și care a costat viața Liderului Suprem, Ayatollah Ali Khamenei – Strâmtoarea Hormuz, acea arteră vitală prin care trece aproximativ o cincime din petrolul și gazul global, este de facto închinsă. Traficul zilnic a căzut cu aproximativ 95%, de la o medie de 130-140 nave pe zi la doar 5-7. Prețurile energiei au fluctuat periculos, iar economiile statelor din Golf, total dependente de exporturile de hidrocarburi, suferă. În acest decor apocaliptic, Teheran încearcă să impună propriile reguli de joc.
Propunerea iraniană este clară: securitatea regiunii trebuie asigurată de țările regiunii, fără intervenția "puterilor străine" – cită SUA. Portavozul Ministerului Afacerilor Externe, Esmaeil Baghaei, a declarat pentru Al Jazeera că întâlnirea este "un semn al intențiilor bune ale Iranului", subliniind că Teheran este dispus să discute cu vecinii "în ciuda faptului că teritoriile lor, bazele lor militare sau bazele Statelor Unite de pe teritoriile lor au fost folosite pentru a ataca Iran". Este o retorică puternică, destinată să cadreze Iranul ca un actor rațional, protector al stabilității, în contrast cu imaginea agresorului pe care Occidentul încearcă să o lipiască.
Dar detaliile tehnice dezvăluie o altă poveste. Ministrul Afacerilor Externe, Abbas Araghchi, a avertizat duminică că acordul așteptat cu Mascate pentru guvernarea strâmtoarei "nu va declanșa în niciun caz redeschiderea căii de apă". Iran va prezenta delegațiilor detaliile acordului și hărțile noii rute, dar condiția sine qua non rămâne respectarea de către SUA a memorandumului de înțelegere semnat în iunie – un document care a colapsat în iulie după ce Washington a încercat să impună o rută alternativă mai aproape de apele teritoriale omaneze, provocând atacuri iraniene. Teheran vrea ca controlul său pe Hormuz să fie recunoscut internațional, inclusiv dreptul de a percepe taxe de trecere, o pretenție pe care Casa Albă o respinge categoric.
În acest joc de șah geopolitic, Omanul joacă rolul de mediator esențial. Mascate controlează malul opus al strâmtoarei și negociază cu acordul altor state regionale. Totuși, chiar și aici există nuanțe: omanii insiștă că discuțiile se desfășoară cu consimțământul partenerilor, încercând să nu apară ca aliți exclusivi ai Iranului.
Şi aici intervine refuzul Bahrainului – singurul membru al CCG care a declarat oficial că nu va participa. Declarația Ministerului Afacerilor Externe din Manama este dură și clară: securitatea și stabilitatea "nu pot fi păstrate printr-o politică de apaciguare". Bahrainul, care a suferit cel mai mult din atacurile iraniene de când a început războiul (a fi fost lovit infrastructura civilă, inclusiv aeroporturi și instalații de desalare), cere redeschiderea Hormuzului "fără discriminare, taxe sau permise". Mai mult, Manama subliniază că nu va fi parte la nicio întâlnire colectivă care include Iran înainte de reluarea relațiilor diplomatice, rupte în 2016 alături de Arabia Saudită. Deși Riad a restabilit legăturile în 2023, Bahrain a ales o linie dură, aliniată probabil pe poziția israelo-americană.
Abşența Bahrainului este un semnal major. Ea sparge unitatea apparentă a CCG și expune fracturile profunde din interiorul blocului. Qatar, de exemplu, a adoptat o abordare complet diferită: Prim-ministrul Sheikh Mohammed bin Abdulrahman bin Jassim Al Thani a vizitat Teheran recent, încercând să medieze o de-escaladare și să rupă impasul diplomatic între Iran și SUA. Arabia Saudită, deși a restabilit legăturile cu Teheran, nu a confirmat încă prezența sa, menținând o ambiguitate strategică.
Pe teren, tensiunea este la pragul conflagrării. Duminică, o navă comercială iraniană a fost atacată aproape de insula Qeshm, un mort și patru răniți fiind raportați. Aproape simultan, UKMTO (Operațiunile Maritime Comerciale ale Regatului Unit) a raportat o navă lovită de un proiectil necunoscut în strâmtoare. Comanda Marinei Gardelor Revoluționare (IRGC) a lansat un avertisment direct către flota americană: "Dacă Strâmtoarea Hormuz este sub control american, aduceți unul din vasele de război la 100 km". Un provocare clară, care demonstrează că Teheran nu blufuiește când spune că controlează de facto zona.
Donald Trump, de cealaltă parte, continuă să susțină că SUA au "control total" pe căea de apă, o afirmație contradată de realitatea terenului și de propriile acțiuni ale marinei americane, care evită să se apropie de zona periculoasă. Acest discurs dublu – retorica puterii versus realitatea operațională – este caracteristică pentru momentul actual.
În concluzie, summitul de la Mascate nu este o conferință de pace, ci o încercare a Iranului de a legitimiza noile sale realități terene: controlul militar pe Hormuz, dreptul de a taxa trecerea și excluderea SUA din arhitectura de securitate a Golfului. Bahrainul, prin refuzul său, refuză să legitimeze acest nou status quo. Irakul și celelalte state ale CCG (Arabia Saudită, UAE, Qatar, Kuwait, Oman) se află într-o poziție imposibilă: dacă participă, riscă să iriteze aliații americani și israelieni; dacă refuză, lăsă câmpul liber Iranului să dicteze regulile. Omanul, gazda, încearcă să salveze ce se poate din comertul maritime și stabilitatea regională.
Rămâne de văzut dacă întâlnirea va avea loc efectiv (Irakul și majoritatea statelor din Golf nu au confirmat încă) și, mai important, dacă va produce ceva mai mult decât un comunicat de presă vag. Istoria recentă a regiunii ne învață că, în absența unui acord larg care să includă SUA și să adreseze cauzele profunde ale conflictului – sancțiunile, programul nuclear, militiile proxy – orice "securitate regională" construită exclusiv de actori regionali este o casă zidită pe nisip, gata să colapseze la primul incident grav în strâmtoarea care hrănește economia mondială.
De ce este important:
Această întâlnire reprezintă un test crucial pentru viitoarea arhitectură de securitate a Golfului Persic. Dacă Iran reușește să impună controlul său pe Strâmtoarea Hormuz – inclusiv taxe de trecere – fără un conflict militar major, se va crea un precedent periculos: o putere regională poate bloca o căie de apă internațională vitală și să dicteze condițiile economice mondiale, marginalizând SUA. Refuzul Bahrainului evidențiază fractura profundă dintre statele Golfului: unele (Qatar, Oman) pariaz pe dialog și acomodare, altele (Bahrain, probabil UAE) pe confrontare și aliniere la Washington. Rezultatul va dicta prețul benzinei la pompele noastre, stabilitatea piețelor energetice și, nu în ultimul rând, riscul unui război larg în Orientul Mijlociu care ar putea trage și puteri globale. România, ca membru NATO și UE, are interesul direct ca liberă navigația să fie respectată și ca conflictele să fie rezolvate diplomatic, nu prin forța armelor sau chantajul energetic.
