Adam al-Adara, un tânăr de 21 de ani, se pregătea de culcare când a auzit zgomotul. „Când am ieșit din casă, sincer, era înfricoșător să văd casele în flăcări”, a spus el. Alături de alți săteni, a încercat să stingă focul cu pământ și să mute copiii mai departe de pericol. Atacul a durat doar zece minute, dar nimeni n-a mai dormit în acea noapte, de teamă că agresorii se vor întoarce. Și s-au întors. A doua zi, coloniști înarmați cu puști de asalt au venit la ușa lui Khadera și i-au spus că nu mai are dreptul asupra casei. „Le-am spus că nu mi-e frică de ei și nici de țara lor. Această casă o voi apăra”, a replicat ea.
At-Tuwani este un sat cu puțin peste 200 de locuitori, situat în Zona C a Cisiordaniei, aflată sub control militar israelian total. Sami Huraini, membru al consiliului local și cercetător de teren, spune că violența nu este nouă, dar amploarea atacului din 19 iulie marchează o escaladare. El consideră că acesta face parte dintr-un tipar de raiduri, ordine de demolare, confiscări de terenuri și incursiuni menite să alunge palestinienii de pe pământurile lor. „Vedem mentalitatea coloniștilor”, spune Huraini, care a observat cum mulți dintre cei care hărțuiau comunitatea în copilărie apar ulterior în uniformă militară. Organizațiile pentru drepturile omului au documentat un tipar de impunitate a coloniștilor, susținând că politicile statului, protecția militară și lipsa de responsabilitate permit continuarea atacurilor.
Presiunea nu se limitează la violența fizică. Huraini subliniază că sistemul legal și de planificare al Israelului face aproape imposibil pentru palestinieni să obțină permise de construcție, lăsând casele vulnerabile la demolări. At-Tuwani se află la marginea Zonei de Tragere 918, o zonă declarată teren de antrenament militar în anii 1980. Un document guvernamental din 1981 îl citează pe fostul premier Ariel Sharon, care spunea că declarația avea scopul de a limita „expansiunea sătenilor arabi din dealuri spre deșert”. În mai 2022, Curtea Supremă a Israelului a deschis calea pentru expulzarea a aproximativ 1.000 de palestinieni din zonă, iar în 2025, o campanie de demolări în masă a distrus cea mai mare parte a cătunului Khallet al-Daba, lăsând mulți oameni fără adăpost.
Atacul din 19 iulie a avut loc pe fondul celui mai ridicat nivel de violență a coloniștilor înregistrat vreodată. Potrivit Oficiului ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA), în primele cinci luni ale anului 2026 s-au înregistrat în medie șase atacuri ale coloniștilor pe zi, soldate cu victime sau pagube materiale – peste 1.000 de incidente în total, în peste 230 de comunități. De la începutul războiului din Gaza, în octombrie 2023, și până în iunie 2026, 63 de comunități palestiniene au fost strămutate forțat, potrivit organizației israeliene B’Tselem. În același timp, coloniștii israelieni își extind prezența. În zona Masafer Yatta, OCHA a cartografiat aproximativ 20 de așezări și avanposturi israeliene, toate ilegale conform dreptului internațional. Una dintre ele, Havat Maon, se învecinează cu at-Tuwani, iar localnicii spun că unii dintre atacatori provin de acolo.
Cu toate acestea, Huraini insistă că oamenii din at-Tuwani nu intenționează să plece. „Acesta este un sat puternic, încăpățânat, care provoacă întotdeauna ocupația”, spune el. În zilele următoare atacului, coloniștii s-au întors, însoțiți de armată, pentru a ține o rugăciune anuală într-o grădină privată palestiniană. „Nu avem protecție de la nimeni. Așa că ne protejăm singuri”, adaugă Huraini. Localnicii au instalat camere de supraveghere și fac de pază noaptea. Adam al-Adara spune că sunt forțați să facă un calcul imposibil: să stea deoparte și să-și vadă casele arzând, sau să înfrunte coloniștii și să riște arestarea sau ceva mai rău. „Dacă oamenii nu se apără, coloniștii vor veni și îi vor ucide și le vor arde casa în care stau”, avertizează el.
În ciuda presiunii constante, locuitorii din at-Tuwani și din întreaga regiune Masafer Yatta rămân fermi. Khadera Ima, în vârstă de 72 de ani, este hotărâtă să nu cedeze. „Le-am spus: nu mi-e frică de voi. Această casă o voi apăra până la capăt.” Povestea ei este ecoul unei rezistențe care sfidează nu doar violența fizică, ci și un sistem menit să-i șteargă de pe hartă. În timp ce comunități întregi sunt strămutate, at-Tuwani rămâne un simbol al încăpățânării și al demnității umane. După cum spune Huraini: „Suntem aici și rămânem.”
