Articolul 5 al MoU promite „trecerea sigură a navelor comerciale” prin strâmtoare. Este o frază elegantă. Este, de asemenea, din punct de vedere al dreptului maritim, aproape goală, iar această goliciune este mai puțin un accident de redactare și mai mult prețul acordului. Iranul și Washingtonul au putut semna pentru că cuvintele angajează fiecare parte la foarte puțin și permit fiecăreia să creadă lucruri foarte diferite. Tocmai de aceea aranjamentul se destramă mai repede decât se așteptau chiar și pesimiștii.
Gândiți-vă la ce lasă „trecerea sigură” nerezolvat. Nu spune cine o administrează. Articolul 5 însărcinează Iranul să facă „aranjamente folosindu-și cele mai bune eforturi”, apoi îl trimite la Teheran să poarte un „dialog” cu Oman și „discuții” cu celelalte state din Golf pentru a defini „viitoarea administrare și serviciile maritime” ale strâmtorii. SUA, cea mai importantă putere navală a lumii și garantul istoric al libertății de navigație, nu este parte la aceste discuții. Nici aranjamentul nu este condiționat de ajungerea la un acord între părți. Iranul este, așadar, liber să susțină că, odată ce a discutat, poate anunța unilateral un nou regim: notificare prealabilă, coridoare iraniene desemnate și taxe deghizate în „servicii de securitate, siguranță și mediu”. Rapoartele de după semnare estimează veniturile pe care Teheranul și le imaginează la zeci de miliarde de dolari pe an. Un aranjament menit să redeschidă strâmtoarea a oferit în schimb unui stat de coastă o pretenție plauzibilă de a o controla.
Problema juridică din spatele redactării este mai veche decât MoU. Strâmtoarea Hormuz este o strâmtoare internațională, iar sub regimul de trecere în tranzit, codificat în Convenția ONU privind Dreptul Mării din 1982 – și, în opinia predominantă, reflectând dreptul cutumiar obligatoriu pentru toate statele – navele și aeronavele fiecărei națiuni beneficiază de o trecere continuă și rapidă pe care statele riverane nu o pot suspenda, nici măcar din motive de securitate. Iranul, care nu a ratificat niciodată convenția, insistă că regimul aplicabil este, în schimb, cel mai restrâns al „trecerii inofensive” și că, în calitate de obiector persistent, nu este legat de regula mai largă. În această interpretare, poate interzice survolul, poate forța submarinele să iasă la suprafață și poate canaliza traficul după bunul plac.
MoU nu rezolvă acest conflict vechi de decenii. Face referire la „dreptul internațional aplicabil și drepturile suverane ale statelor de coastă”. Nu este, așadar, decât o formulă pe care fiecare capitală o citește ca pe o confirmare a propriei poziții. Ambiguitatea constructivă a devenit un acord de a continua să nu fie de acord asupra singurului punct de care depinde totul.
Chiar și teoria mai restrânsă a Iranului nu îl duce acolo unde vrea. Taxele pentru simpla trecere sunt interzise, indiferent dacă regimul este de tranzit sau de trecere inofensivă. Un stat de coastă poate percepe taxe doar pentru servicii specifice efectiv prestate unei anumite nave, cum ar fi pilotajul sau remorcarea. Aceasta este regula care merge de la lucrările Comisiei de Drept Internațional din 1956, prin Convenția privind Marea Teritorială din 1958, pe care Iranul a semnat-o, până la convenția modernă. Navele nu au avut niciodată nevoie de servicii speciale pentru a traversa canalul larg și adânc al Hormuz. Reetichetarea unei taxe drept „taxă pentru servicii maritime” nu poate schimba caracterul său juridic.
Nici strâmtoarea nu este a Iranului de administrat singur. Partea sa sudică se află în apele Omanului, iar Oman este pe deplin obligat să permită trecerea în tranzit acolo. De altfel, în ultimele zile, Oman a afirmat fără echivoc că respectă dreptul internațional. Orice interferență iraniană de partea aceea ar fi o încălcare clară a suveranității Omanului. Mai mult, niciun stat, nici măcar toate statele riverane la un loc, nu pot negocia drepturile de trecere ale unor state terțe care nu și-au dat niciodată consimțământul, un principiu la fel de vechi ca însuși dreptul tratatelor. MoU nu poate livra în mod legal ceea ce cei mai entuziaști cititori speră că va livra.
Ceea ce SUA pot face legal ca răspuns este, în mod corespunzător, limitat. Libertatea de navigație permite navelor de război să tranziteze și să protejeze navele comerciale. MoU nu poate fi folosit pentru a autoriza tentația reciprocă exprimată acum la Washington: o propusă „taxă” americană de 20% pentru a recupera costul menținerii strâmtorii deschise.
Aici intervine fragilitatea juridică în realitatea militară și explică de ce cadrul era sortit tensiunilor. Trecerea sigură ca concept juridic presupune o bază de ordine. Ar trebui să existe o autoritate acceptată, reguli de circulație convenite și o așteptare comună că navele nu vor fi împușcate. Strâmtoarea de azi nu oferă nimic din toate acestea. Chiar în fereastra de 60 de zile „fără taxă” creată de MoU, forțele iraniene au atacat nave, inclusiv una în apele Omanului; Comandamentul Central al SUA a răspuns cu atacuri asupra a zeci de ținte radar, de rachete și de bărci rapide de coastă; Iranul a declarat că singur administrează strâmtoarea și a proclamat-o pe scurt închisă; iar ambele părți s-au lovit reciproc în jurul bazelor din Golf.
Un concurs de descurajare este acum adevăratul regim de guvernare al Hormuz, iar descurajarea este opusul legii. Înlocuiește amenințarea credibilă cu regula stabilită și tratează fiecare tranzit ca pe un test de voință, nu ca pe un exercițiu al unui drept legal. Nicio frază de două cuvinte nu poate suporta această povară politică.
MoU a fost făcut pentru a opri un război, dar acum clauza de încetare a focului este rugată să servească drept constituție permanentă pentru unul dintre cele mai importante puncte de strangulare ale lumii. I se cere să aloce putere, să stabilească prețul accesului și să determine drepturile de utilizare. Prevederile sale sunt impuse unor terțe părți care nu au semnat niciodată MoU. Nu poate, nu ar trebui și nu trebuie.
De ce este important:
Acest articol dezvăluie cum ambiguitatea intenționată a unui acord diplomatic poate duce la escaladare militară, mai degrabă decât la pace. Strâmtoarea Hormuz este o arteră vitală pentru economia globală, iar orice conflict acolo afectează prețul petrolului și securitatea energetică a întregii lumi. Înțelegerea eșecului juridic al MoU ne ajută să anticipăm riscurile viitoare și să realizăm că, fără reguli clare și consens, descurajarea militară devine singurul „regulament” – un joc periculos care poate scăpa de sub control.
