Prima dată când Trump a tras frâna de mână a fost în mai 2018, când SUA s-au retras unilateral din Planul Complet de Acțiune Comună (JCPOA), acordul nuclear semnat de administrația Obama alături de Marea Britanie, Franța, Germania, Rusia, China și Iran. Argumentul era simplu și populist: acordul era „cel mai rău din istorie”, nu acoperea rachetele balistice, nu oprea influența regională a Iranului și oferă Teheranului o boure de bani care finanțau proxy-uri din Liban, Yemen, Irak sau Siria. Soluția? Sancțiuni secundare draconiene, destinate să reduce exporturile de petrol iraniene la zero și să izoleze bancile iraniene de sistemul financiar global SWIFT.
Pe hârtie, strategia a funcționat perfect în primul rând. Economia iraniană s-a contractat dramatic, inflația a explodat, valuta națională (rialul) s-a prăbușit, iar standardele de viață au căzut brusc. Protestele de pe străzile Teheranului, Ispahanului sau Mashhad au devenit o constantă. Dar aici s-a oprit „succesul”. Iranul nu s-a supus. Nu a venit la masă de negocieri cu mânele ridicate, ci a început să încălceze treptat, calculat și public clauzele acordului nuclear: a îmbogățit uraniu peste pragul permis, a restricționat accesul inspecționarilor AIEA și a accelerat cercetarea pe centrifugi avansate. Astăzi, Iranul nu este o putere nucleară de jure, dar este un threshold state – o stare de prag – capabil să producă material fisionabil pentru o armă în zile, nu luni.
De ce a eșuat „presiunea maximă”? Cauzele sunt structurale, nu conjuncturale, și rămân valabile astăzi.
În primul rând, reziliența economică a Iranului a fost subestimată. Deși sancțiunile au lovit dur, Teheranul a dezvoltat o „economie de rezistență” sofisticată: contrabandă de petrol la scară largă (spre China, în principal, dar și către alți cumpărători discreți), comerț frontalier cu Irak, Turcia și statele din Golf, o economie internă mobilizată pentru producția de bunuri esențiale și, nu în ultimul rând, o elită politică (Corpul Păzitorilor Revoluției – IRGC) care controlează o parte semnificativă din economie și profitează de marketul negru. Sancțiunile au sărăcit poporul, dar au îmbogățit oligarhii sancțiunii.
În al doilea rând, coaliția internațională s-a spart. Aliatul cel mai apropiat al SUA, Europa (E3: Franța, Germania, Marea Britanie), s-a opus retragerei din JCPOA și a încercat, eșuând, să creeze un mecanism de schimb comercial (INSTEX) pentru a ocoli sancțiunile americane. Rusia și China au refuzat să aplice presiunea maximă, oferind Iranului o planșă de salvare diplomatică și economică. Astăzi, fractura este și mai profundă: Ordinea Mondială nu mai este unipolară. China este partenerul comercial principal al Iranului și a semnat un acord strategic pe 25 de ani; Rusia și Iran sunt aliați militari de facto în Ucraina (drone Shahed) și Siria. O campanie de sancțiuni unilaterale americane, fără sprijinul ONU sau al UE, este condamnată la ineficiență sau, cel mult, la o lovitură morală.
În al treilea rând, logica securitară a Iranului este imună la presiunea economică. Pentru Teheran, programul nuclear și „axa de rezistență” (Hezbollah, Hamas, milițiile iracheni, houthii) nu sunt cărți de joc de negociat, ci garanții de supraviețuire a regimului. Leștia din Libya (Gaddafi a renunțat la arma nucleară și a fost ucis) sau din Coreea de Nord (Kim Jong Un a păstrat arma și este respectat) este o lectură obligatorie în birourile de la Teheran. Orice negociere care nu garantează securitatea regimului – inclusiv eliminarea sancțiunilor permanent și verificabil – este o capcană. Trump a oferit în 2018 doar „o discuție fără condiții prealabile”, ceea ce a fost perceput ca o pretențiune de capitulare.
Acum, scenariul se repetă cu o diferență majoră: contextul regional a explodat. Războiul din Gaza, intensificarea conflictului cu Hezbollah la granița Libanului, atacurile houthilor în Marea Roșie și răspunsurile israeliene pe teritoriul iranian (și viceversa) au schimbat ecuația. Iranul se simte vulnerabil militar (apărerea aeriană a fost compromisă de atacurile israeliene din octombrie 2024), dar și îmboldit de capacitatea sa de a distruge infrastructura petrolieră a Golfului și de a bloca Strâmtoarea Hormuz. Israelul, sub Netanyahu, militează pentru un atac militar american sau israelo-american împotriva instalațiilor nucleare iraniene. Trump, însă, a promis în campanie „pacea prin putere” și a criticat războaiele interminabile. O escaladare militară ar contradice narativa sa izolaționistă, dar eșecul sancțiunilor ar lăsa opțiunea militară ca singură alternativă credibilă – o capcană strategică clasică.
Există și o dimensiune internă americană ignorată adesea. Sancțiunile secundare (cele care puned companiile străine care fac afaceri cu Iran) sunt o armă a dolarului. Dar abuzul lor accelerează de-dolarizarea. China, Rusia, India, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite – toate experimentează plăți în yuan, rupii, dirhamuri sau chiar criptomonede pentru a evita jurisdicția SUA. Fiecare nouă pachet de sancțiuni erodează puterea extrateritorială a dolarului, activul strategic cel mai prețios al Americii.
Ce ar trebui să facă o administrație rațională? Să învețe din greșeli. Un acord nuclear interimar, „less for less” (mai puțin program nuclear împotriva mai puține sancțiuni), verificabil, cu praguri clare și calendar rigid, ar fi singura cale realistă. Ar cumpăra timp, ar reduce riscul războiului și ar crea spațiu pentru discuții mai largi (rachete, derecionalizare regională, drepturile omului). Dar pragmatismul nu se potrivește cu retorica electorală.
Concluzia este amară: Trump a încercat o dată să lovească Iranul cu sancțiuni. A lovit poporul iranian, a consolidat durii, a accelerat programul nuclear și a izolat diplomatic SUA. Repetarea experimentului fără a schimba parametrii nu este fermitate, este definiția einsteiniană a nebuniei. Și de data aceasta, prețul eșecului nu se măsoară doar în centrifugi, ci în riscul unui război regional care ar putea trage SUA în adâncuri neîntoarse, exact ceea ce electoratul lui Trump a votat să evite.
De ce este important:
Această analiză nu este doar un exercițiu de istorie recentă, ci un avertisment strategic. România, ca membru NATO și UE, și România ca stat riveran al Mării Negre (zona de interes rusă-iraniană via drone și tranzit), are un interes direct la stabilitatea Golfului Persic și la prevenirea proliferării nucleare. Un conflict iraniano-american sau israelo-iranian ar însemnă criză energetică globală, undă de refugiați, escaladare teroristă în Europa și distragerea atenției NATO de la flancul estic. Înțelegerea limitelor sancțiunilor unilaterale și a necesității diplomatiei multilaterale nu este opțiune, este imperativ de securitate națională. Ignorarea lecțiilor din 2018-2020 înseamnă a accepta un viitor în care singura „diplomație” rămână puterea focului.
