Dosarul, cunoscut sub denumirea generică de "complot împotriva siguranței statului", a cuprins 40 de acuzati. Printre ei, nume de vârf ale vieții politice tunisiene: Najib Chebbi, liderul Frontului Național de Mântuire, condamnat la 12 ani de închisoare; Ghazi Chaouachi, Issam Chebbi, Jawhar Ben Mbarek și Ridha Belhaj, fiecare primind 20 de ani; precum și politicianul Noureddine Bhiri, condamnat la 10 ani. Jumătate dintre acuzăți au fost judecați în absență, după ce au reușit să fugă din țară, deplasându-se în exil forțat pentru a evita arestarea.
Atmosfera din sala de judecată a fost una de tensiune extremă. Avocații apărării au denunciat o procedură expeditată, inconstitucională: au fost notificați de audiența de joi doar luni, având la dispoziție zeci de ore pentru a pregăti apărarea într-un dosar de mii de pagini. "Nu a fost un proces, a fost o execuție legală", mi-a confidat un avocat din Tunis, sub condiția anonimității, temând represalii. "Legea a fost doar un pretext. Verdictul era scris de mult timp."
Reacția familiei Chebbi a fost una de durere, dar și de defianță. Haifa Chebbi, avocată și fiica lui Najib Chebbi, a declarat pentru presea internațională: "Această hotărâre confirmă că justiția nu este independentă. Tatăl meu și ceilalți acuzăți au fost reduci la silence printr-un dosar conceput special pentru a închide opoziția. Oponenții au intrat în închisoare prin decizie politică și vor ieși când Saied va cădea". Cuvintele sale resonă ca un avertisment: lupta s-a mutat din tribunal în stradă, în sfera politică pură.
Dalila Msaddek, sora lui Jawhar Ben Mbarek, a sintetizat pe rețelele sociale sentimentul general: "Bătălia legală s-a terminat acum... ce începe este o bătălie pur politică". Această tranziție de la juridic la politic este esențială pentru a înțelege momentul actual. Procesul nu a fost doar despre fapte concrete – care, după părerea multor experți, nu au fost niciodată dovedite în mod concludent – ci despre eliminarea fizică a alternativei politice.
Contextul este crucial. Din 2019, când a fost ales președinte, Kais Saied a demantelat sistematic arhitectura democratică născută din Revoluția de Jasmin din 2011. A guvernat prin decrete, a dizolvat Consiliul Superior al Magistraturii independent, înlocuindu-l cu unul sub controlul său direct, și a revocat zeci de judecători refuzători să se supună presiunilor. Acest proces a fost, în esență, "procesul de la Moscova" al Tunisiei: o demonstrație de forță destinată să îngrozească orice voce disidentă.
Ministrul Justiției a susținut că acuzatul au căutat să destabilizeze țara, iar Saied i-a etichetat pe acuzati ca pe "trădători și teroriști" încă de la arestările din 2023, avertizând că judecătorii care i-ar fi achitat ar fi tratați ca complice. Această presiune directă a executivului asupra judecătorilor, publică și explicită, strică orice iluzie de separare a puterilor.
Comunitatea internațională a reagit cu fermitate, dar poate insuficientă. ONU, Uniunea Europeană și organizații precum Amnesty International sau Human Rights Watch au condamnat verdictul, vorbind de "justiție politizată" și "eroziune a statului de drept". Totuși, Tunisia rămâne un partener strategic pentru UE în managementul migrației și stabilității regionale, ceea ce limitează presiunea diplomatică concretă. Tunisianii simt această ipocrizie: "Vă interesează doar să opriți barcile, nu să ne opriți dictația", este un sentiment răspândit pe străzile Tunisului.
Economic, țara se află pe muchie. Inflația, tăierile de curent și apă (un fenomen devenit cronic ultimul an), scumpirea vieții și lipsa perspective pentru tineri creează un praf de pușcă social. Represiunea opoziției elimină klepa de siguranță a unui dialog politic care ar putea canaliza frustrarea către soluții. Fără opoziție legală, fără parlament funcțional (dizolvat de Saied), fără justiție independentă, singurul canal rămas este cel al protestului de stradă.
Istoria Tunisiei post-2011 ne-a învățat că poporul tunisian nu acceptă lung timpul tirania. Dar și istoria recentă arată că regimul Saied are capacitatea de a controla aparatul de stat, media publică și, acum demonstrat, justiția. Bătălia "pur politică" anunțată de Dalila Msaddek va fi asimetrică: de o parte, un stat cu resurse infinite și fără scrupule legale; de cealaltă, o societate civilă fragmentată, îngrozită, dar disperată.
Ce urmează? Probabil o intensificare a arestărilor la nivel local, a acționarilor sindicaliștilor (UGTT, centrala sindicală puternică, fiind următoarea țintă logică), a jurnalistilor independenți. Dar există și riscul unei explozii sociale necontrolate, de genul cel din 2011, declanșată nu de o manifestare politică, ci de o criză economică acută – o lipsă de pâine, un tăiere de curent prea lungă, o caniculară insuportabilă.
Verdictul de joi nu este un final, ci un punct de cotitură. A clarificat, pentru cei care încă aveau dubii, natura regimului: un autoritarism legalist, care folosește legea ca armă, nu ca scut. Pentru Tunisia, drumul spre democrație nu s-a terminat, dar a intrat pe un traseu mult mai periculos și incert.
De ce este important:
Această hotărâre marchează punctul de non-retur în transformarea Tunisiei din singura "poveste de succes" a Primăverii Arabe într-un stat autoritar de tip nou, care menține fațade legale. Eliminarea fizică a întregii elite opoziționale (politicieni, avocați, intelectuali, oameni de afaceri) lasă un vid politic pe care regimul îl umple cu propagandă și represiune. Pentru România și UE, Tunisia rămâne un vecin strategic esențial pentru securitatea energiei, migrație și stabilitate Mediterana. Ignorarea derapajului democratic din Tunis în favoarea scurtetermenismului securitar este o pariere riscantă: instabilitatea generată de lipsa drepturilor și de criză economică va genera, inevitabil, valuri de migrație și radicalizare care vor lovi direct frontierele europene. Susținerea societății civile tunisiene și condiționarea ajutoarelor la respectarea statului de drept nu sunt gesturi morale, ci imperativi de securitate națională pentru Europa.
