Liderii de la Ankara au încercat imediat să stingă orice speculație legată de faptul că această alianță ar fi o încercare de a înconjura Iranul. Ministrul de Externe turc, Hakan Fidan, a fost extrem de clar sâmbătă: pactul nu identifică Iranul, sau orice altă țară, drept o amenințare comună. „Nu există nicio amenințare comună pe care am fi pus-o în scris”, a declarat Fidan pentru agenția de stat Anadolu, adăugând că țările care nu atacă statele semnatare nu vor fi considerate ținte.
Dar dincolo de aceste asigurări diplomatice, pactul semnat la Mecca conține o clauză de apărare mutuală de tipul Articolului 5 din NATO. Practic, un atac armat asupra uneia dintre cele trei țări ar fi considerat un atac asupra tuturor. Este o formulare care, în teorie, sună extrem de puternic, dar care ridică imediat întrebarea: cum ar funcționa, de fapt, în practică?
Fidan a oferit câteva detalii concrete. O țară aflată sub atac ar trebui să solicite asistență și să specifice exact ce fel de sprijin are nevoie. Acest sprijin ar putea varia de la informații și logistică, până la muniție sau chiar desfășurarea de unități militare. Alianța va înființa, de asemenea, comitete politice și militare, care vor reuni miniștrii de externe și ai apărării, precum și șefii de state-majore. Va exista și un secretariat permanent în Arabia Saudită.
Ceea ce este interesant aici este că Fidan a subliniat că pregătirile pentru acest acord au durat aproape doi ani și opt luni. Aceasta este o încercare clară de a contracara narațiunea conform căreia pactul ar fi fost conceput ca răspuns la tensiunile actuale cu Iranul. Mesajul Ankarei este: această alianță nu este o reacție impulsivă la o criză, ci rezultatul unei planificări îndelungate.
Cu toate acestea, la Teheran, scepticismul este la cote maxime. Unii oficiali iranieni au pus la îndoială acordul și au avertizat Arabia Saudită să nu se bazeze pe noii săi parteneri pentru securitate. Mahmoud Nabavian, un membru dur al Comisiei pentru Securitate Națională și Politică Externă a parlamentului iranian, a declarat că liderii saudiți ar trebui să înțeleagă că cooperarea cu Turcia și Pakistanul nu le va garanta securitatea. Un alt membru al comisiei, Ebrahim Rezaei, a respins pactul drept un simplu „acord de hârtie”.
Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a fost ceva mai subtil. Nu a menționat direct acordul într-un mesaj publicat vineri pe X, dar a făcut apel la statele regionale să se bazeze pe ele însele și să urmeze ceea ce el a numit „adevărata fraternitate”. În același timp, a subliniat forța și pregătirea forțelor armate iraniene. Un mesaj dublu, care spune atât „nu ne temem”, cât și „nu vă bazați pe alții”.
Fidan a încadrat acordul într-o viziune mai amplă, aceea de a oferi țărilor din regiune o responsabilitate mai mare pentru propria securitate. „Hegemonii externi care vin în regiune nu rezolvă problemele; le acutizează”, a declarat el pentru Anadolu. Aceasta este o lovitură directă la adresa Statelor Unite, care de decenii joacă rolul de garant al securității în Golf. Mesajul este clar: regiunea vrea să-și gestioneze singură problemele.
Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul sunt descrise de Fidan drept „țările nucleu” ale acestei inițiative, dar Ankara vrea mai mult. „Sub viziunea președintelui nostru, nu ar trebui să rămânem limitați la trei țări”, a spus Fidan. „Ar trebui să creștem și, dacă este necesar, să aducem toate țările sub această umbrelă.”
Potrivit ministrului turc, mai multe țări și-au exprimat deja interesul. El se așteaptă ca Egiptul, pe care l-a descris drept un „partener natural”, să adere odată ce problemele tehnice restante vor fi rezolvate. Aceasta este o mișcare strategică interesantă, pentru că Egiptul ar aduce cu el o greutate militară și politică semnificativă în lumea arabă.
Rămân, însă, multe detalii practice de stabilit. Cum ar coordona cele trei armate într-o criză reală? Care ar fi lanțul de comandă? Cât de repede ar putea fi mobilizate forțele? Acestea sunt întrebări la care nu există încă răspunsuri clare. Dar faptul că pactul prevede comitete permanente, un secretariat și un accent pe interoperabilitate și cooperare în industria de apărare sugerează că intenția este de a dezvolta ceva mult mai profund decât o simplă declarație de apărare mutuală.
Cooperarea în industria de apărare este, de fapt, unul dintre aspectele cele mai puțin discutate, dar potențial cele mai importante. Fidan a spus că acesta a fost unul dintre principalele subiecte discutate de cei trei lideri la Mecca, inclusiv modul în care țările ar putea beneficia reciproc de tehnologiile militare. Turcia are o industrie de apărare în plină expansiune, cu drone care și-au dovedit valoarea în Ucraina și în alte conflicte. Arabia Saudită are resurse financiare practic nelimitate. Pakistanul are o armată numeroasă și experimentată. Combinația acestor trei elemente ar putea crea o forță regională formidabilă.
În acest context, reacția Iranului este crucială. Teheranul a fost întotdeauna sensibil la orice alianță care i-ar putea limita influența regională. Iar faptul că pactul a fost semnat la Mecca, în timpul pelerinajului, are o simbolistică puternică. Este un mesaj că lumea sunnită se poate uni, dacă este necesar.
Dar, așa cum au remarcat mulți analiști, pactul ridică și întrebări incomode. Ce se întâmplă dacă Pakistanul, care are o relație complexă cu Statele Unite, ar fi atacat de India? Ar fi obligate Turcia și Arabia Saudită să intervină? Și invers, ce se întâmplă dacă Arabia Saudită ar fi implicată într-un conflict cu Iranul? Ar fi Turcia dispusă să riște un război regional pentru a-și apăra partenerul? Acestea sunt scenarii ipotetice, dar ele arată limitele practice ale unui astfel de pact.
De asemenea, este important de menționat că Turcia are o relație complicată cu Iranul. Cele două țări cooperează în anumite dosare, dar concurează în altele, de la Siria până la Caucaz. Un pact de apărare care include Arabia Saudită, principalul rival al Iranului în lumea musulmană, nu poate fi privit cu indiferență la Teheran.
În cele din urmă, ceea ce vedem este o reconfigurare a arhitecturii de securitate din Orientul Mijlociu. Statele din regiune caută din ce în ce mai mult soluții proprii, în loc să se bazeze pe garanții externe. Pactul de la Mecca este un pas important în această direcție, dar rămâne de văzut dacă va rezista testului realității. Diplomația regională este plină de acorduri care au sunat bine pe hârtie, dar s-au prăbușit la primul test. Rămâne de văzut dacă acesta va fi diferit.
De ce este important:
Acest pact marchează o schimbare fundamentală în echilibrul de putere din Orientul Mijlociu. Pentru prima dată, trei state musulmane majore - Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul - au format o alianță militară formală cu o clauză de apărare mutuală, fără implicarea directă a unei puteri occidentale. Aceasta semnalează o dorință tot mai mare a regiunii de a-și gestiona propria securitate, ceea ce ar putea reduce influența SUA în zonă. În același timp, reacția Iranului va fi crucială: dacă Teheranul percepe pactul ca pe o amenințare, tensiunile regionale ar putea escalada. Pentru România și Europa, aceasta înseamnă un Orient Mijlociu potențial mai instabil, cu implicații directe asupra securității energetice și a fluxurilor migraționale. Este o evoluție pe care diplomații europeni o urmăresc cu atenție, pentru că reconfigurarea alianțelor din această regiune are efecte care se resimt mult dincolo de granițele sale.
