Pentru palestinienii din Gaza, aceste douăsprezece luni n-au fost decât un armistițiu cu numele. Fără forțe de menținere a păcii, fără reconstrucție, fără speranța că lucrurile se pot schimba cu adevărat. În schimb, armata israeliană și-a extins controlul asupra aproximativ 70% din teritoriu, împingând peste două milioane de oameni într-un spațiu tot mai mic, sufocant, strâns lângă țărmul mării, ca pe niște vite într-un țarc.
Anas Baba, reporterul NPR din Gaza, a trăit aceste luni pe propria piele. A documentat fiecare moment de respiro, fiecare lacrimă, fiecare dramă tăcută care se joacă în culisele unui conflict ce pare să nu se mai termine. Fotografiile lui nu mint. Ele spun o poveste pe care cifrele oficiale nu reușesc niciodată să o cuprindă în întregime.
Cifrele, totuși, ne dau un punct de pornire. Conform Ministerului Sănătății din Gaza, atacurile israeliene continuate pe parcursul așa-numitului armistițiu au ucis peste 1.400 de palestinieni în ultimul an. Aproape 500 dintre aceștia erau femei și copii. Cifre care îngheață sângele în vene, cifre care transformă statistica în tragedie.
Bombardamentele nu s-au oprit complet, dar au încetinit. E un detaliu care contează enorm pentru cei care trăiesc acolo. Oamenii au avut, în sfârșit, o șansă să respire, să-și tragă sufletul după ce experții susținuți de ONU declaraseră foamete în nordul teritoriului anul trecut. Mai multă hrană a început să intre în Gaza, iar spectrul înfometării s-a mai estompat, deși rănile rămân adânci.
Fotografiile lui Anas Baba sunt cronica vizuală a acestui an ciudat, un an în care pacea și războiul au dansat un tango absurd. Prima zi a armistițiu. 10 octombrie 2025. Forțele israeliene se retrag, iar palestinienii se reîntorc în ruinele orașului Gaza. Se plimbă printre dărâmături cu pași rari, privind în gol, căutându-și casele care nu mai există. Unde era odinioară un living, acum e doar un morman de moloz. Unde era dormitorul copilului, acum e un crater.
Pe 13 octombrie 2025, la Khan Younis, familiile ies în stradă pentru a-i întâmpina pe palestinienii eliberați din închisori în schimbul ostaticilor israelieni. Lacrimi, îmbrățișări, flori. Scene care sfâșie sufletul, dar care amintesc și că umanitatea încă mai poate înflori în cele mai întunecate locuri.
Pe 23 octombrie 2025, la Spitalul Al-Shifa, doi copii – Joud Al-Angar, de 12 ani, și verișorul lui mai mic – sunt acoperiți de coji de mărimea unei monede. Au fost răniți de o bucată de șrapnel dintr-un proiectil israelian. Au găsit-o în ruine și au crezut că e cărbune cu care ar putea ajuta familia la gătit. Imaginea e devastatoare. E metafora perfectă a unui război care fură copilăria și o transformă într-o lecziune. Cum să explici unui copil de 12 ani că cioburile care i-au sfâșiat pielea nu sunt cărbuni?
Pe 20 noiembrie 2025, morga Spitalului Al-Shifa e plină. Trupurile mai multor persoane, inclusiv copii, sunt acoperite cu cearșafuri albe. Aceleași cearșafuri, mereu aceleași cearșafuri. Aceleași sicrie improvizate, aceeași durere mută. În aceeași zi, oamenii inspectează ce a mai rămas dintr-o casă distrusă de un atac aerian israelian. Stau în picioare printre dărâmături, cu mâinile în șolduri, întrebatindu-se probabil dacă viața lor mai are vreun sens.
Tot pe 25 noiembrie 2025, un tată și fiul lui traversează pe jos străzi inundate din orașul Gaza, după ce au ridicat ajutor umanitar. Apa le ajunge până la genunchi. Hainele le sunt ude. Dar merg. Merg pentru că nu au de ales.
În decembrie, pe 10, o imagine care contrast puternic gest cu cele de dinainte: copii poartă căști de realitate virtuală ca parte a unei inițiative TechMed Gaza, menită să le ofere suport psihosocial pentru traumă. E un moment de respiro, o încercare disperată de a le reda copilăria furată, măcar pentru câteva minute. În aceeași zi, la Spitalul Baptist, Saqer Al-Ankah își ține nepoata de 10 ani, Bayan, în brațe, în timp ce aceasta moare. Fata a fost împușcată în cortul ei de trupele israeliene care ocupă nord-estul Gazei. Numele ei e Bayan. Avea zece ani. Țineți minte numele ei.
Pe 11 decembrie, corturile improvizate din orașul Gaza oferă puțină protecție împotriva frigului iernii. ONU spune că aproximativ 1,5 milioane de oameni nu au decât aceste corturi ca locuință, după ce atacurile aeriene israeliene au distrus aproape toate clădirile. Raed el-Ghazawi și copiii lui stau într-un cort. Familia de cinci suflete spune că cortul e înghețat și umed de la furtunile de iarnă. Nu au de ales. Stau.
Pe 17 decembrie, o imagine de o frumusețe sfâșietoare: copii palestinieni creștini împodobesc un brad de Crăciun în Biserica Holy Family din orașul Gaza, pentru prima dată de la începutul războiului. Ornamente, lumini, zâmbete timide. E Crăciunul în mijlocul ruinelor. E credința că viața poate învinge moartea.
Pe 23 decembrie, produsele proaspete se întorc pe străzile orașului Gaza, după ce experții susținuți de ONU declaraseră foamete în teritoriu din cauza restricțiilor israeliene asupra ajutorului umanitar. Piețele prind din nou viață. Oamenii se uită la tarabe ca la niște comori.
Pe 31 decembrie, pacienții stau într-o clinică administrată de Medici Fără Frontiere în orașul Gaza. A doua zi, Israelul va interzice mai mult de 40 de organizații internaționale de ajutor să mai aducă personal sau ajutoare în Gaza. O lovitură care lovește exact în inima celor mai vulnerabili.
În februarie 2026, pe 12, un moment de respiro aproape sfidător: artiste palestiniene se adună pe plaja din orașul Gaza pentru prima dată de la începutul războiului. Pictează. Se uită la mare. Încearcă să-și recapete ceva din ceea ce le-a fost luat. Terapia prin culoare, pe o plajă bântuită.
Anas Baba continuă fotografia să fie. Palestinian rescue workers încep munca de recuperare a cadavrelor de sub dărâmăturile caselor bombardate de Israel în timpul perioadei de „armistițiu”. Ei sapă. Scot trupuri. Le acoperă cu cearșafuri. Procesul se repetă. Memoria se repetă. Durerea se repetă.
Un an de armistițiu. Un an de promisiuni neonorate. Un an de fotografii care spun mai mult decât o mie de rapoarte oficiale. Anas Baba nu face decât să arate ceea ce alții se prefac că nu văd.
De ce este important:
Acest articol nu este doar o relatare foto, ci o oglindă a unei realități politice complexe care ne afectează pe toți. Conflictul din Gaza nu este doar o problemă regională, ci un test global al valorilor noastre umanitare. Cifrele prezentate – peste 1.400 de morți într-un așa-numit armistițiu, 1.5 milioane de oameni forțați să trăiască în corturi, distrugerea aproape totală a infrastructurii – demonstrează eșecul diplomației internaționale și al organismelor menite să protejeze drepturile fundamentale ale omului. Interdicția recentă a Israelului asupra a 40 de organizații de ajutor ridică semne de întrebare grave cu privire la respectarea dreptului umanitar internațional. Fiecare fotografie a lui Anas Baba este o probă într-un proces istoric care încă se judecă, iar vocile celor 2 milioane de palestinieni strânși pe o fâșie de pământ trebuie auzite. Tăcerea noastră complice perpetuează suferința.
