Raportul UNESCO, publicat marți, arată o creștere cu 200.000 a numărului de fete private de învățământ secundar față de anul trecut. Această tendință nu este doar o statistică rece; este vorba despre milioane de vise spulberate, de talente îngropate sub praful unei țări sfâșiate de decenii de război. Afganistanul este, în mod tragic, singura țară din lume care interzice fetelor și femeilor accesul la școli secundare și universități. Această măsură, parte a unui arsenal mai larg de restricții impuse femeilor, a determinat ONU să acuze regimul de la Kabul de „apartheid de gen” – o etichetă dură, dar perfect justificată.
Contextul istoric este esențial pentru a înțelege amploarea tragediei. În martie 2022, la doar câteva luni după ce talibanii au revenit la putere, în urma retragerii trupelor americane și aliate care au ocupat țara timp de două decenii, fetele au fost scoase din școlile secundare. În decembrie același an, femeilor li s-a interzis accesul la universități. Nu s-au oprit aici: administrația talibană a interzis și ca femeile să predea băieților, o decizie care, potrivit ONU, a golit sistemul de cadre didactice calificate, lăsându-i pe băieți în mâinile unor profesori bărbați adesea nepregătiți. Este o lovitură dublă: nu doar că fetele sunt private de educație, dar și băieții suferă de pe urma lipsei de profesori competenți.
UNESCO estimează că până în 2030 va exista un deficit de peste 11.000 de profesoare calificate. Această lipsă nu este doar o problemă numerică; este o pierdere de expertiză și de modele de urmat pentru tinerele afgane. Fără femei în sălile de clasă, întreaga societate pierde. Și nu vorbim doar despre educație. Sistemul educațional afgan se confruntă cu o multitudine de probleme care se agravează reciproc. Multe școli sunt supraaglomerate și prost echipate. Aproape jumătate dintre ele nu au apă, canalizare sau încălzire. Dezastrele naturale au forțat închiderea a aproximativ o mie de școli în ultimii cinci ani. La nivelul învățământului primar, peste două milioane de copii nu merg deloc la școală. Nouăzeci la sută dintre copiii de zece ani nu pot citi un text simplu, iar rata națională de alfabetizare a scăzut la 37%. Aceste cifre sunt de-a dreptul înfiorătoare.
Guvernul taliban, însă, rămâne surd la apelurile internaționale. Chiar și mai multe guverne cu majoritate musulmană, care ar putea avea o anumită influență, au cerut ridicarea interdicției, dar răspunsul de la Kabul este același: aceasta este o chestiune internă. Este o poziție care ignoră complet realitatea că educația nu este un privilegiu, ci un drept universal, recunoscut de toate religiile și culturile civilizate. Talibanii încearcă să justifice această politică prin prisma unei interpretări distorsionate a islamului, dar această justificare este respinsă de majoritatea liderilor religioși și de comunitatea internațională.
Impactul acestei interdicții depășește cu mult granițele sălilor de clasă. O generație de fete fără educație înseamnă o generație de femei fără abilități, fără independență economică, fără voce în societate. Aceasta are consecințe devastatoare asupra economiei afgane, deja fragilă. Femeile educate ar putea contribui la reconstrucția țării, la îmbunătățirea sănătății publice, la reducerea sărăciei. În schimb, ele sunt condamnate la tăcere și la o viață de subzistență. Este o pierdere imensă nu doar pentru ele, ci pentru întreaga umanitate.
Mai mult, această criză educațională alimentează un cerc vicios. Fără educație, fetele devin mai vulnerabile la căsătoriile timpurii, la exploatare și la violență. Sănătatea lor și a copiilor lor are de suferit. Și, fără o generație educată, Afganistanul nu va putea niciodată să se ridice din haosul în care se află. Este o tragedie care se desfășoară în fața ochilor noștri, iar lumea pare să privească neputincioasă sau, mai rău, indiferentă.
UNESCO a reînnoit apelul către talibani să ridice restricțiile, dar până acum nu s-a întâmplat nimic. Întrebarea este: cât de mult mai poate rezista comunitatea internațională? Sancțiunile și presiunile diplomatice nu au dat roade. Poate că este nevoie de o abordare mai creativă, de implicarea liderilor religioși locali, de programe de educație alternativă, de sprijin pentru școlile informale care funcționează în subteran. Dar toate acestea necesită voință politică și resurse. Și, mai presus de toate, necesită ca lumea să nu uite de fetele din Afganistan.
În timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc la fiecare fată care își dorește să învețe, dar nu poate. La fiecare profesoară care a fost alungată din clasă. La fiecare vis care se stinge. Este o datorie morală a noastră, a tuturor, să vorbim despre ele, să le ținem vie povestea, să cerem dreptate. Pentru că educația nu este un lux; este cheia spre libertate, spre demnitate, spre un viitor mai bun. Iar fetele din Afganistan merită exact același viitor ca orice alt copil din lume.
De ce este important:
Această criză nu este doar o problemă a Afganistanului, ci o problemă globală. Atunci când o țară întreagă își privează jumătate din populație de educație, nu doar că încalcă drepturile omului, dar creează un teren fertil pentru extremism, instabilitate și sărăcie cronică. Fiecare an care trece fără o schimbare de politică înseamnă o generație pierdută, cu consecințe care se vor resimți zeci de ani. Comunitatea internațională trebuie să acționeze ferm și coordonat, nu doar cu declarații, ci cu măsuri concrete care să pună presiune reală pe regimul taliban. Educația fetelor nu este un subiect negociabil; este o condiție sine qua non pentru orice societate care aspiră la pace și prosperitate. Ignorarea acestei tragedii ar însemna complicitate la un genocid educațional tăcut.
