Kusama a fost o artistă cu o imaginație debordantă, care și-a folosit arta pentru a-și exprima obsesiile: pensule repetitive pe pânze punctate, pe care le numea „picturi de rețea infinită”, dovleci uriași portocalii și negri cu buline, camere închise cu pereți oglindiți și lumini sclipitoare care par să nu se termine niciodată, picturi și sculpturi fluorescente. Ea descria adesea arta sa ca pe un mijloc de supraviețuire. Pentru privitor, lucrările ei erau o reflecție asupra locului pe care îl ocupăm în universul vast. „Pământul nostru este doar o bulină printre un milion de stele din cosmos”, scria ea.
Născută în Matsumoto, la poalele munților din centrul Japoniei, Kusama a crescut într-o familie care deținea o pepinieră de semințe. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea și alți copii au lucrat ore îndelungate într-o fabrică de parașute. De-a lungul vieții, a suferit de halucinații. În autobiografia sa, ea a scris că, în copilărie, desena viziunile în caiete de schițe pentru a „alina șocul și frica” acestor episoade. Dar mama ei se opunea artei și îi lua materialele de desen. După ce a descoperit o carte cu picturi de Georgia O'Keeffe într-o librărie de ocazie, Kusama i-a scris artistei celebre, cerându-i sfaturi. O'Keeffe i-a răspuns, spunându-i că este greu să trăiești din artă în SUA, dar a încurajat-o să facă călătoria și să-și arate lucrările oricui ar fi interesat.
La sfârșitul anilor 1950, Kusama s-a mutat la New York și a prosperat în scena avangardistă a orașului. În timpul războiului din Vietnam, a organizat „happening-uri” publice în care picta buline pe corpurile goale ale protestatarilor. Ei distribuiau copii ale unei scrisori deschise pe care Kusama, în vârstă de 28 de ani, i-a scris președintelui Richard Nixon, propunându-i să facă dragoste dacă ar pune capăt războiului. „În timp ce ne înălțăm prin ceruri, ne vom picta unul pe altul cu buline, ne vom pierde ego-ul în eternitatea fără timp și, în final, vom descoperi adevărul gol: nu poți eradica violența cu mai multă violență”, scria ea.
„A șocat pe toată lumea”, a spus Richard Castellane, dealer-ul ei din anii 1960, într-un interviu NPR din 2017. El își amintește una dintre „Camerele Infinite” pline de falusuri și alta cu mase de lumini colorate intermitente și coloana sonoră a Beatles. „Mașina declanșa aceste lumini într-un ritm aproape de mitralieră”, își amintește el, „și ce se întâmpla, desigur, era că luminile se reflectau de la oglindă la oglindă la oglindă. Nu puteai să te concentrezi pe nimic. Nu aveai senzația de spațiu, pentru că spațiul era infinit.” Castellane spune că lucrările lui Kusama uimeau oamenii. „Erau pur și simplu hipnotizați și copleșiți. Era ceva foarte nou.”
Dar câștigarea respectului ca artistă femeie nu a fost ușor. Curatoarea Mika Yoshitake a declarat pentru NPR: „Era greu să obții atenție într-o lume a artei dominată de bărbați la acea vreme. Ea era și exotizată – și nu ascundea asta. Purtă kimono și prezenta o imagine exotică, orientală.”
În ciuda succeselor, Kusama abia se descurca financiar și continua să aibă halucinații și atacuri de panică. La începutul anilor 1970, s-a întors în Japonia și s-a internat într-o instituție psihiatrică, unde a trăit pentru restul vieții. Cu expoziții majore în SUA și Europa, popularitatea lui Kusama a crescut vertiginos. Muzeul Hirshhorn al Smithsonian și Tate din Londra sunt printre multele muzee care i-au expus lucrările. În 2017, Muzeul Yayoi Kusama s-a deschis la Tokyo.
Kusama a continuat să creeze artă până în anii 2000, într-un studio situat vizavi de spitalul de psihiatrie. Designurile ei au apărut pe huse de telefon, pe rujuri Lancôme și pe produse Louis Vuitton. De-a lungul vieții, Kusama a fost fermă că, pentru ea, crearea artei era o necesitate. „Dacă, peste o sută de ani”, scria ea în autobiografie, „cineva ar vedea arta mea și s-ar gândi: „Kusama a făcut o treabă foarte bună”, aș fi mulțumită. Arta, pentru mine, este o credință.”
Moartea ei marchează sfârșitul unei ere, dar moștenirea ei rămâne vie. Lucrările ei, cu bulinele lor hipnotice și camerele infinite, continuă să ne provoace și să ne fascineze. Kusama a reușit să transforme suferința personală într-o artă universală, care vorbește despre infinit, despre obsesie și despre locul nostru în cosmos. Ea a fost o pionieră, o femeie care a sfidat convențiile și a reușit să-și impună viziunea într-o lume dominată de bărbați. Deși a plecat dintre noi, bulinele ei vor rămâne pentru totdeauna în istoria artei.
De ce este important:
Moartea lui Yayoi Kusama nu este doar pierderea unei artiste, ci și a unei voci care a redefinit arta contemporană. Ea a demonstrat că arta poate fi o formă de terapie, o modalitate de a face față demonilor interiori, și a deschis calea pentru multe alte femei artiste. Lucrările ei, de la „Camerele Infinite” la dovleii cu buline, au devenit iconice și au adus arta contemporană în fața unui public larg. Kusama a arătat că arta nu are limite și că, chiar și în fața suferinței, se poate crea frumusețe. Moștenirea ei va continua să inspire generații întregi, iar impactul ei asupra artei și culturii este de necontestat. Este important să ne amintim de ea nu doar ca o artistă, ci ca o femeie care a luptat pentru visul ei și care a reușit să transforme obsesiile în artă universală.
