Suntem în 1956. Regimul de apartheid încearcă să extindă „legile privind permisele de circulație” și asupra femeilor africane. Bărbații erau deja supuși umilinței de a purta acte care le controlau fiecare mișcare, iar acum mii de femei care lucrau ca menajere au înțeles imediat că și ele vor fi supuse unor verificări aleatorii și umilitoare din partea poliției. Libertatea lor de mișcare, oricât de limitată era, urma să fie smulsă.
Conducerea protestului a fost preluată de Federația Sud-Africană a Femeilor (FEDSAW) și de Liga Femeilor din cadrul Congresului Național African (ANC). După luni de muncă asiduă, mii de femei, majoritatea de culoare, s-au trezit în zori și au pornit spre Union Buildings din Pretoria, sediul puterii guvernului afrikaner. Până la ora nouă dimineața, erau deja adunate în fața biroului Ministrului pentru Afaceri Native.
Nu a fost o coincidență că mitingul a avut loc într-o zi de joi, cunoscută și ca „Ziua Sheilei”. În anii ’50 și ’60, Sheila era un nume generic folosit pentru femeile de culoare care lucrau ca menajere – un mod facil prin care stăpânele albe se refereau la femeile africane care lucrau în casele lor, fără să-și bată capul să-și amintească numele reale. Majoritatea stăpânelor dădeau personalului ziua de joi liberă, de aici și numele.
În timp ce o delegație înmâna petiția, femeile au izbucnit în cântec, adresându-se direct prim-ministrului de atunci, JG Strijdom: „Strijdom, ai lovit femeile, deci ai lovit o piatră!”. Mesajul era clar: oricât de mult ar încerca regimul să le zdrobească, ele erau de neclintit.
Când am devenit tânără feministă în anii ’90, am cântat acest cântec de nenumărate ori la mitinguri, protestând împotriva violenței bazate pe gen și cerând tratament pentru femeile însărcinate care trăiau cu HIV și SIDA. Îmi amintesc și poveștile femeilor mai în vârstă care au mărșăluit pe 9 august, care le reaminteau tinerelor activiste că multe dintre ele ieșiseră pe străzi împotriva obiecțiilor soților și camarazilor lor bărbați. Ele explicau că la vremea aceea nu aveau limbajul necesar pentru a descrie cum se intersectau rasa, clasa și genul; pur și simplu simțeau sexismul în propriile trupuri.
Până când am ajuns noi să mărșăluim pentru un nou set de drepturi, ele ne dăruiseră deja limbajul și analiza pentru a descrie cum rasa, clasa și genul modelează experiențele femeilor. Poveștile lor ne-au arătat și că sexismul nu stătea cuminte în afara luptei împotriva apartheidului: femeile puteau sta alături de bărbați într-o mișcare de eliberare, dar tot trebuiau să lupte pentru egalitate cu aceiași bărbați. Aceasta a fost una dintre cele mai importante moșteniri ale marșului din 1956.
Mitingul de atunci nu a reușit să oprească legile privind permisele, dar a avut un impact mult mai semnificativ asupra peisajului politic sud-african, lansând efectiv mișcarea femeilor din Africa de Sud. Avântul și sfidarea acelei zile au oferit generațiilor următoare de femei un plan de acțiune pentru activism și analiză.
Când apartheidul s-a încheiat în 1994, multe dintre femeile care fuseseră în prima linie a marșului din 1956 erau încă active în politică. Mișcarea pe care o ajutaseră să o construiască a fost o forță atât de puternică în tranziția către democrație, încât aproape o treime din noul parlament era format din femei, făcând din Africa de Sud una dintre puținele țări cu o reprezentare atât de puternică a femeilor în politică.
Odată ajunse la putere, fiicele anului 1956 au împins numeroase schimbări legislative și de politici privind drepturile reproductive, legea cutumiară, căsătoria și drepturile lucrătoarelor casnice. Datorită eforturilor lor, Africa de Sud are astăzi unele dintre cele mai progresiste legi și politici din lume care promovează echitatea și egalitatea de gen.
La peste 30 de ani de la sfârșitul apartheidului, femeile constituie încă aproximativ 45% din parlamentari și 44% din miniștri. Și totuși, aceste câștiguri nu s-au tradus în siguranță. Primul studiu național privind violența bazată pe gen din Africa de Sud a constatat că 33,1% dintre femeile cu vârsta de 18 ani și peste au experimentat violență fizică de-a lungul vieții, iar unul din cinci bărbați chestionați a recunoscut că a comis violență fizică sau sexuală asupra partenerului intim. Persistența acestei violențe expune limitele egalității formale: legile se pot schimba mai repede decât atitudinile, relațiile și comportamentele care modelează viața femeilor.
Aceeași discrepanță dintre drepturile formale și realitatea trăită este evidentă și în viața economică. Decalajul dintre drepturile de care se bucură femeile aflate în poziții de putere care au contribuit la modelarea legilor sud-africane și viețile femeilor din comunitățile sărace față de care sunt responsabile este dramatic. Femeile sud-africane care trăiesc în sărăcie sunt asediate de niveluri ridicate de șomaj, violență bazată pe gen și acces redus la servicii de sănătate și educație, în timp ce femeile din clasa de mijloc se bucură de multe dintre privilegiile cândva rezervate doar albilor.
Aceasta se întâmplă pentru că în ultimii 30 de ani, guvernul condus de ANC a făcut puțin pentru a demonta structurile economice subiacente care au susținut apartheidul. Egalitatea formală nu s-a tradus în egalitate materială pentru milioane de femei.
E greu să găsești speranță în statisticile despre femeile din Africa de Sud. Multe femei pe care le cunosc nu sărbătoresc Ziua Femeii – sunt epuizate. Și totuși, mișcarea femeilor pe care marșul a galvanizat-o acum 70 de ani are încă multe să ne învețe. Lecția pe care o învățăm din mișcarea vibrantă creată în acea zi este că egalitatea de gen nu poate fi condusă doar de cererile femeilor. Progresul real necesită un dialog, o chemare și un răspuns. Femeile au făcut chemarea generații la rând. E timpul ca bărbații să răspundă.
De ce este important:
Această analiză ne arată că lupta pentru egalitatea de gen nu este doar o problemă a trecutului, ci una profund actuală. La 70 de ani de la marșul istoric din 1956, Africa de Sud demonstrează că legile progresiste nu sunt suficiente dacă nu sunt însoțite de schimbări reale în atitudini, economie și viața de zi cu zi a femeilor. Este un avertisment pentru toate societățile: egalitatea formală, reflectată în procente de reprezentare politică, poate fi doar o fațadă dacă nu se traduce în siguranță, locuri de muncă și demnitate pentru toate femeile, indiferent de clasa socială. Lecția chemării și răspunsului ne amintește că progresul autentic necesită implicarea întregii societăți, nu doar a celor care strigă deja de prea mult timp.
