Saaydoun, care locuia în satul său natal din sudul Libanului, a fost nevoit să fugă de două ori în ultimele săptămâni. Prima dată, când bombardamentele au început să lovească zona, s-a refugiat la rude în orașul vecin. Dar când și acea zonă a devenit țintă, a ajuns într-o tabără improvizată în centrul Beirutului, unde trăiește acum într-un cort, fără acces la apă curată sau electricitate. „Unde să mă duc? Am pierdut totul. Casa mea este avariată, nu mai am de lucru, iar acum sunt și cu un handicap care mă face să depind de alții”, spune el, cu o voce tremurândă.
Situația lui Saaydoun reflectă o criză umanitară mai amplă. Organizațiile internaționale, precum Națiunile Unite, au avertizat că Libanul se confruntă cu cea mai gravă criză de strămutare din ultimele decenii. Peste 1,6 milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească locuințele, iar mulți dintre ei, ca Saaydoun, sunt persoane cu dizabilități care au nevoi speciale. „Nu există infrastructură pentru noi. Nu există rampe, nu există toalete accesibile, nu există medicamente. Suntem uitați”, adaugă el.
Războiul dintre Israel și Hezbollah, care a escaladat în octombrie 2023, a dus la moartea a mii de civili și la distrugerea a sute de clădiri. În sudul Libanului, sate întregi au fost reduse la ruine, iar oamenii trăiesc cu frica constantă a atacurilor aeriene. Saaydoun, care lucra ca muncitor în construcții înainte de a-și pierde piciorul, spune că acum nu mai poate munci, iar ajutorul umanitar este insuficient. „Am primit o pătură și niște conserve. Dar ce fac cu ele când nu am apă să gătesc? Ce fac când nu am bani să cumpăr medicamente pentru durere?”
În tabăra improvizată, condițiile sunt dure. Corturile sunt așezate pe asfalt, fără protecție împotriva soarelui arzător sau a ploii. Copiii aleargă desculți printre gunoaie, iar femeile încearcă să gătească pe focuri improvizate. Saaydoun, care se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile vechi, spune că se simte prins într-o capcană. „Nu pot să merg mai departe. Nu am unde să mă duc. Toate drumurile sunt blocate de bombardamente. Suntem ca niște șoareci într-o capcană.”
Pe lângă suferința fizică, există și o suferință psihologică profundă. Saaydoun spune că visează adesea la casa lui, la grădina cu măslini și la vecinii care au fost uciși. „Nu știu dacă voi mai vedea vreodată acea casă. Nu știu dacă voi mai putea să merg pe acele străzi. Tot ce știu este că acum sunt aici, într-un cort, și că nu am niciun viitor.”
Comunitatea internațională a condamnat atacurile israeliene, dar puține măsuri concrete au fost luate pentru a opri violențele. În timp ce diplomații discută despre încetarea focului, oameni ca Saaydoun continuă să sufere. „Nu vreau să fiu un număr într-o statistică. Vreau să fiu tratat ca un om. Vreau să am o șansă la o viață normală”, spune el, cu lacrimi în ochi.
Povestea lui Mohamad Saaydoun este doar una dintre multele povești de suferință și reziliență din Liban. În timp ce războiul continuă, întrebarea rămâne: cât de mult poate suporta un om înainte de a-și pierde speranța? Și, mai important, ce face lumea pentru a opri această tragedie?
De ce este important:
Această poveste ilustrează impactul devastator al conflictelor armate asupra celor mai vulnerabili membri ai societății, cum ar fi persoanele cu dizabilități. Ea subliniază nevoia urgentă de acțiune umanitară și de protecție a drepturilor omului în zonele de conflict. În plus, evidențiază criza umanitară din Liban, care riscă să se agraveze dacă comunitatea internațională nu intervine. Fără o soluție politică și sprijin umanitar adecvat, milioane de oameni vor continua să sufere, iar povești ca a lui Saaydoun vor rămâne doar ecouri ale unei tragedii ignorate.
