Arabia Saudită și SUA sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT), dar Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) nu a fost implicată în acest acord bilateral. În plus, Riadul nu face parte din Grupul Furnizorilor Nucleari, un cartel de 48 de națiuni care controlează comerțul nuclear, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la modul în care va accesa tehnologia și uraniul necesare. Cu toate acestea, acordul este doar cel mai recent dintr-o serie de programe nucleare din Orientul Mijlociu, multe dintre ele civile. Să vedem ce știm despre ele.
Iran: de la cooperare la confruntare
Iranul și-a lansat programul nuclear în 1957, cu ajutorul SUA, în cadrul programului „Atomi pentru Pace” al președintelui Dwight D. Eisenhower. Țara a semnat NPT în 1974 și a construit centrala de la Bushehr cu ajutorul unor companii germane. Însă, la începutul anilor 2000, AIEA a descoperit că Iranul construise în secret siturile de îmbogățire a uraniului de la Natanz, Isfahan și Fordow, cu ajutorul Pakistanului, ceea ce a dus la acuzații că Teheranul lucra la arme nucleare. Consiliul de Securitate al ONU a impus sancțiuni, iar operațiunile secrete americano-israeliene au vizat Iranul prin atacuri cibernetice și asasinarea oamenilor de știință nucleari.
În 2003, liderul suprem de atunci, Ali Khamenei, a emis o fatwa prin care interzicea căutarea armelor nucleare. În 2015, sub președintele Barack Obama, Iranul a semnat Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA), prin care se angaja să limiteze îmbogățirea uraniului la puțin peste 3% – suficient pentru reactoare electrice, dar insuficient pentru arme. AIEA a avut acces fără precedent la siturile iraniene și a confirmat în repetate rânduri respectarea acordului. Însă, în 2018, președintele Donald Trump a retras SUA din acord, invocând ambiguitatea acestuia și amenințarea la adresa Israelului. Ca răspuns, Iranul a început să crească nivelul de îmbogățire. În iunie 2025, un raport AIEA arăta că Iranul acumulase peste 400 kg de uraniu îmbogățit la 60%, aproape de pragul de 90% necesar pentru arme. SUA și Israelul au lansat atunci „Războiul de 12 Zile”, iar Trump a susținut că bombardamentele au „obliterat” programul nuclear iranian. În februarie 2025, o nouă campanie militară a vizat din nou capacitățile nucleare ale Iranului.
Israel: arsenalul nedeclarat
Israelul refuză să confirme sau să infirme deținerea de arme nucleare, dar se crede că este singura țară din Orientul Mijlociu cu un arsenal nuclear avansat. Nu a semnat NPT, iar AIEA nu poate evalua capacitățile sale. Potrivit think tank-ului Nuclear Threat Initiative (NTI), Israelul deține arme nucleare încă din anii 1960 și are aproximativ 90 de focoase nucleare, cu suficiente stocuri de uraniu și plutoniu pentru a produce încă 300. Cel mai important sit este Centrul de Cercetare Nucleară Shimon Peres de lângă Dimona, construit cu ajutorul Franței în 1957. În 1980, un denunțător israelian a publicat documente care confirmau capacitățile avansate ale țării. Imagini satelitare din 2025 arată lucrări de extindere la Dimona, chiar în timpul atacurilor asupra Iranului.
Emiratele Arabe Unite: modelul civil strict
Emiratele Arabe Unite și-au lansat programul nuclear strict civil în 2009, semnând un acord 123 cu SUA. Țara s-a angajat să nu îmbogățească uraniu pe plan intern și să nu reproceseze combustibilul uzat – două ingrediente cheie pentru o bombă atomică. Centrala nucleară Barakah, construită începând cu 2012, are patru reactoare de design sud-coreean, care folosesc tehnologie americană. Generează aproximativ 5.600 de megawați, adică un sfert din necesarul de electricitate al EAU. AIEA are acces complet la sit, cu camere de supraveghere în timp real.
Turcia: între dependență și ambiții
Turcia nu deține arme nucleare proprii, dar găzduiește arme nucleare americane ca membru NATO. Este semnatară a NPT și are o centrală nucleară civilă la Akkuyu, proiectată și întreținută de Rusia, care produce 4.800 de megawați (10% din necesar). În cadrul acordului, Turcia nu are acces la combustibilul uzat. După războiul americano-israelian împotriva Iranului din februarie 2025, ministrul de Externe Hakan Fidan a sugerat că Turcia ar putea achiziționa arme nucleare, iar un sondaj a arătat că 71% dintre turci sunt în favoarea acestui lucru. Analiștii consideră că țara ar putea extinde programul civil, dar autoritățile rămân strategic ambigue.
Egipt: program civil sub supraveghere rusă
Egiptul, semnatar al NPT, are un program strict civil pentru electricitate și desalinizare. Centrala El-Dabaa, construită de Rusia, va genera 4.800 de megawați până în 2028. Ca și în cazul Turciei, Rusia supraveghează combustibilul uzat. Egiptul mai are reactoare de cercetare pentru producerea de izotopi medicali. În anii 1960, sub președintele Gamal Abdel Nasser, a încercat în secret un program militar nuclear pentru a contracara Israelul, dar a eșuat.
Irak: trecutul eșuat
Sub Saddam Hussein, Irakul a încercat să construiască în secret arme nucleare în anii 1970. A cumpărat reactorul Osirak de la Franța, găzduit la Tuwaitha, lângă Bagdad. Iranul l-a lovit în timpul războiului Iran-Irak, iar Israelul l-a bombardat un an mai târziu. SUA au atacat situl în timpul Războiului din Golf din 1991. După invazia din 2003, AIEA a confirmat că programul fusese distrus.
De ce este important:
Acordul nuclear dintre SUA și Arabia Saudită marchează o nouă etapă în proliferarea nucleară din Orientul Mijlociu, o regiune deja marcată de conflicte și tensiuni. În timp ce țări precum Emiratele Arabe Unite demonstrează că un program civil poate fi gestionat transparent, altele – cum ar fi Iranul și Israelul – rămân în centrul unor controverse legate de securitate și neproliferare. Lipsa unor garanții solide în acordul cu Riadul, coroborată cu ambițiile nucleare ale Turciei și cu istoria tensionată a regiunii, ridică semne de întrebare cu privire la posibilitatea unei curse a înarmării. Înțelegerea acestor dinamici este esențială pentru a anticipa riscurile și pentru a susține eforturile de menținere a păcii și securității globale.
