Căutăm mereu oglinda în artă – dar dacă ne oprim aici, pierdem esența

Când am început să urmăresc noua adaptare Netflix a romanului „Împăratul muștelor” de William Golding, am simțit că mă lupt cu ceva. Poate că „mă frământ” ar fi un termen mai potrivit. Nu mă luptam cu serialul în sine – o producție ambițioasă, superb filmată, deși, în cele din urmă, destul de superficială, care reia o carte pe care am urât-o cu pasiune în clasa a noua, când colegii mei și cu mine am fost forțați pedagogic să-i descifrăm simbolismul greoi. („Ce reprezintă ochelarii lui Piggy? Scrieți 500 de cuvinte.”) Creatorul noii serii, Jack Thorne, a co-creat și „Adolescence”, acea cronică sumbră a tinereții, violenței și masculinității de anul trecut – omul are, clar, o nișă. Ceea ce mă frământa era propria mea reacție la serial: anume că singurul personaj de care reușeam să-mi pese era Piggy – copilul gras, cu ochelari, inteligent, care nu încetează să vorbească despre grija față de ceilalți, siguranța focului și găsirea apei. (Atât în serial, cât și în cartea lui Golding, el reprezintă civilizația, reținerea judicioasă, vocea rațiunii – ați prins ideea.) Afinitatea mea pentru acest personaj nu m-a surprins cu adevărat. Bullying? Ochelari? Inteligență? Rușine corporală? Bifat, bifat, bifat, bifat. Piggy, c'est moi.Dar m-a îngrijorat, pentru că alimenta ceva ce am început să observ cu mult timp în urmă, când predam scriere creativă la liceu și facultate. Să-i spunem narcisism literar – elevii tindeau să se preocupe de o operă de ficțiune doar dacă se puteau vedea reflectați în ea. Și, uite, înțeleg. Ca persoană queer, ca membru al unei comunități marginalizate, știu cât de puternic și inspirator este să te vezi reprezentat în artă. Timp de secole nu s-a întâmplat, iar acum, în sfârșit, femeile, persoanele de culoare și queer își spun propriile povești, creând un canon literar mai larg și mai profund, care reflectă mai bine lumea în ansamblu. Dar ceea ce vedeam la elevii mei era altceva. Înrădăcinat. Internalizat. Implicit. Bineînțeles că este: în spatele literaturii pentru copii și tineri a existat dintotdeauna o formă de narcisism literar – convingerea adânc înrădăcinată că tinerii vor să citească doar povești despre tineri. De aceea predăm cărți cu protagoniști copii, precum „Împăratul muștelor”, „Jocurile foamei” sau „De veghe în lanul de secară”. De aceea le ceream elevilor să citească „A&P” de John Updike, o poveste spusă din perspectiva unui adolescent. Voiam să înțeleagă că scrisul nu este ceva îndepărtat de viețile lor, sigilat în cărți prăfuite pe rafturile bibliotecilor și librăriilor. Este o conversație la care pot participa chiar azi, spunându-și propriile povești despre viețile lor. Așadar, sunt pe deplin complice la ceea ce am ajuns astăzi, după ce am învățat câteva generații de tineri să internalizeze această abordare egocentrică a artei și să o poarte cu ei până la maturitate.Am tot conversații cu adulți maturi, discernători, al căror criteriu principal de apreciere a unei cărți, a unui serial sau a unui film este cât de relevant este, cât de direct vorbește despre particularitățile granulate ale propriei lor experiențe de viață. Mă tem că, procedând astfel, se izolează efectiv de posibilitatea ca o operă despre și/sau realizată de cineva care nu le împărtășește circumstanțele specifice să fie universală. Iar universalitatea – ăsta e adevăratul scop al artei, nu? La asta încercăm cu toții să ajungem? Să găsim și să elucidăm umanitatea care transcende circumstanțele individuale? Să definim și să exemplificăm lucrurile complicate care ne leagă?Oricum, mă frământam cu toate astea, notându-mi câteva idei pe care să le aduc în discuție la episodul din Pop Culture Happy Hour pe care urma să-l înregistrăm despre „Împăratul muștelor” (până la urmă nu le-am folosit, pentru că discuția nu a apucat pe acolo). (Așa că le primiți aici! Cu plăcere.) Câteva ore mai târziu, derulam pe Instagram, iar algoritmul mi-a servit un clip dintr-un interviu pe scenă pe care eseista și persoana plină de viață Fran Lebowitz l-a realizat cu romanciera Toni Morrison la Biblioteca Publică din New York, în 2008. Lebowitz a spus: „... Oamenii au fost învățați să se caute pe ei înșiși în cărți – auzi mereu oameni spunând: «Iubesc cartea asta, personajul ăsta este exact ca mine.» ... Oamenii au fost învățați să se gândească la o carte ca la o oglindă, în loc să fie o ușă sau o fereastră. O cale de ieșire.”Această reflecție m-a lovit ca un trăsnet. Pentru că, da, este exact despre ce vorbeam. Narcisismul literar ne închide în noi înșine, în loc să ne deschidă către lume. Arta nu ar trebui să fie doar o oglindă care ne confirmă existența, ci o fereastră prin care privim în alte vieți, o ușă pe care o deschidem către experiențe care nu sunt ale noastre. Când ne oprim doar la „personajul ăsta e ca mine”, pierdem șansa de a înțelege că, de fapt, toate poveștile bune sunt despre noi – nu pentru că ne asemănăm cu personajele, ci pentru că ele dezvăluie ceva din condiția umană comună. Piggy nu este doar un copil gras și deștept; el este vocea rațiunii într-o lume care o respinge. Și asta rezonează cu oricine s-a simțit vreodată ignorat sau marginalizat, indiferent de formă.### De ce este important:Pentru că, într-o eră a hiper-personalizării și a algoritmilor care ne servesc doar ceea ce confirmă propriile noastre prejudecăți, riscăm să transformăm arta într-un simplu instrument de validare a sinelui. Adevărata valoare a artei constă în capacitatea ei de a ne scoate din noi înșine, de a ne provoca și de a ne conecta cu ceea ce este universal uman. Dacă ne oprim doar la oglindă, pierdem fereastra. Și fereastra este cea care ne poate elibera.