Succesul securității: o realizare reală, dar fragilă
Una dintre marile eșecuri ale talibanilor în perioada 1996-2001 a fost incapacitatea de a controla întreg teritoriul afgan. Provinciile care le-au rezistat au devenit bazele din care SUA și aliații lor au luptat împotriva lor. De data aceasta, talibanii par hotărâți să nu repete greșeala. Controlează acum tot Afganistanul și au reușit să mențină o relativă siguranță și stabilitate. Este un lucru remarcabil, mai ales dacă ne gândim la amenințarea pe care o reprezenta Statul Islamic – Provincia Khorasan (ISKP) în ultimii ani ai guvernului susținut de americani. Talibanii au slăbit semnificativ acest grup și, deocamdată, nu se confruntă cu provocări insurgente majore.
Afganii pot călători acum în zone ale țării care erau practic inaccesibile fără teama de a-și pierde viața. Pentru o țară în care chiar și deplasarea în capitală era periculoasă, aceasta este o realizare importantă. Dar această stabilitate are un preț: este construită pe un control social strict și pe suprimarea oricărei opoziții. Securitatea nu vine dintr-un contract social, ci dintr-o forță coercitivă omniprezentă.
Economia: un echilibru fragil, nu o redresare
Tabloul economic este mai complicat. Timp de două decenii înainte de revenirea talibanilor, economia afgană a fost susținută în principal de ajutorul internațional, în timp ce corupția și insecuritatea o subminau. O economie atât de dependentă de asistența externă era sortită să sufere atunci când o mare parte din sprijinul extern a dispărut peste noapte. Cu toate acestea, talibanii au reușit să mențină economia afgană pe linia de plutire, în ciuda șocului enorm din 2021.
Afganistanul pare să fi atins un echilibru scăzut. Îmbunătățirea securității a permis o activitate economică mai mare, inclusiv extracția resurselor naturale. Refugiații care se întorc în țară au adus capital și, în unele cazuri, investiții de afaceri. Îmbunătățirea colectării taxelor și a vămilor a crescut veniturile interne, iar afganii din străinătate continuă să trimită miliarde de dolari acasă prin remiteri. Relațiile mai bune și comerțul sporit cu țările vecine, în special cu Asia Centrală, au ajutat și ele.
Guvernul taliban lucrează la proiecte mari de infrastructură și dezvoltare, cum ar fi Canalul Qosh Tepa, conducta de gaze Turkmenistan–Afganistan–Pakistan–India (TAPI) și extinderea rețelelor de transmisie electrică cu Uzbekistanul. În plus, există multe proiecte de drumuri și construcții finalizate sau în curs în toată țara, care oferă speranță afganilor obișnuiți.
Și totuși, guvernul taliban rămâne netransparent în ceea ce privește finanțele publice și nu este dispus să consolideze instituțiile statului. Acest lucru, într-o anumită măsură, îi limitează capacitatea de a face față unor probleme structurale profunde, cum ar fi responsabilitatea și corupția. Fără o reformă instituțională reală, orice creștere economică rămâne vulnerabilă la șocuri externe și la decizii arbitrare.
Eșecul major: excluderea femeilor și educația
Ultimii cinci ani au adus o succesiune de decrete care restricționează femeile și fetele, consolidând reputația Afganistanului ca fiind cel mai extrem exemplu de excludere de gen din lume. Este o rușine pentru societate și o pierdere pentru economie că fetele și femeile afgane nu pot primi educație modernă formală dincolo de clasa a șasea. Consecințele devin din ce în ce mai greu de ignorat.
Afganistanul rămâne fără doctorițe, profesoare și alte profesioniste. Contradicția este evidentă: conducerea talibană susține că școlile nu sunt suficient de sigure sau adecvate pentru fete, în timp ce țara are din ce în ce mai mult nevoie de femei pentru a ocupa locuri de muncă esențiale pentru care nu pot primi pregătire. Calitatea educației în general a avut, de asemenea, de suferit, acordându-se prea puțină atenție păstrării profesorilor și lectorilor calificați. Între timp, școlile religioase s-au înmulțit și par să fi devenit modelul preferat de educație al guvernului. Educația religioasă are un loc legitim în societatea afgană, dar nu poate înlocui un sistem educațional modern.
În centrul acestor politici se află extinderea tot mai mare a poliției morale, ideea că statul ar trebui să reglementeze domenii ale vieții pe care cetățenii le considerau odată private. Acest lucru nu a schimbat doar modul în care trăiesc afganii; a adâncit distanța dintre guvern și mari segmente ale propriei populații.
Centralizarea puterii și izolarea internațională
Talibanii au eșuat, de asemenea, în a face guvernul mai incluziv față de alte grupuri din societatea afgană. Chiar și în cadrul mișcării, liderul suprem Hibatullah Akhundzada a marginalizat figuri proeminente. Mulți dintre cei care au negociat și semnat acordul de la Doha au fost ulterior înlăturați din pozițiile influente sau împinși deoparte. Centralizarea rezultată a puterii a încetinit guvernarea și a permis ca viziunea unui grup relativ mic din jurul liderului suprem să domine.
Internațional, talibanii nu au reușit să obțină recunoașterea pe care o sperau. Au existat momente de angajament, iar țările vecine și cele europene au menținut relații practice cu Kabulul, dar recunoașterea formală rămâne evazivă. Atâta timp cât restricțiile privind educația și drepturile femeilor rămân, Afganistanul este probabil să rămână izolat de o mare parte a comunității internaționale.
Ce ne rezervă viitorul?
Deocamdată, talibanii par să aibă o strângere fermă asupra puterii. Nu există o amenințare militară viabilă, opoziția politică rămâne profund divizată, iar comunitatea internațională nu are nici pofta, nici resursele pentru o altă încercare de schimbare a regimului în Afganistan. Pericolul mai mare pentru talibani poate veni, prin urmare, din ceva mai puțin imediat: acumularea lentă a nemulțumirii publice.
Un guvern poate supraviețui mult timp opoziției. Dar poate deveni vulnerabil atunci când oamenii obișnuiți încep să se simtă atât de alienați de el, încât devin indiferenți față de forțele care caută să îl submineze, fie ele puteri străine sau insurgenți interni. Stabilitatea actuală a talibanilor nu ar trebui, prin urmare, să fie confundată cu o soluție politică permanentă.
La cinci ani de la revenirea lor, mișcarea a asigurat controlul asupra Afganistanului, dar nu a rezolvat încă problema fundamentală a ce fel de stat intenționează să construiască. Izolarea internațională și alienarea publică tot mai mare sunt rețete pentru un dezastru iminent. Unii dintre talibani pot vedea acest lucru. Întrebarea este dacă cei care recunosc necesitatea schimbării vor fi dispuși, în cele din urmă, să se opună concentrării puterii care a adus mișcarea în acest punct.
De ce este important:
Acest bilanț la cinci ani de la revenirea talibanilor este crucial pentru a înțelege dinamica reală din Afganistan, dincolo de titlurile senzaționale. El arată că, deși regimul a obținut o stabilitate securitară notabilă, aceasta este construită pe excluderea femeilor, centralizarea autorității și o economie fragilă, dependentă de remiteri și de ajutorul extern limitat. Pentru comunitatea internațională, acest articol subliniază că politica de izolare și angajament selectiv nu a produs schimbări fundamentale, iar riscul unei crize umanitare și de securitate rămâne ridicat. Pentru publicul larg, este o lecție despre cum securitatea fără drepturi și dezvoltare durabilă este doar o iluzie temporară, iar ignorarea semnalelor de alarmă poate duce la consecințe imprevizibile pentru o regiune întreagă.
