Povestea lui Betancourt nu începe la Washington, ci în Caracas-ul anilor 2000, unde a construit o forță financiară pe numele Derwick Associates, o companie care a câștigat contracte de miliarde de dolari pentru centrale electrice în Venezuela, sub regimul lui Hugo Chávez și, ulterior, al lui Nicolás Maduro. Criticii l-au acuzat de a fi un „boligarch” – un oligarh bolivarian – care a prosperat din corupția sistemică a statului petrolier PDVSA. Documentele din Panama Papers și Paradise Papers l-au plasat în centrul unor scheme offshore complexe, cu conturi în Elveția, Spania și Insulele Virgin Brittanice.
Dar cum a ajuns un om investigat de procurori europeni să devină intermediarul de încredere al unei administrații americane obsedate de presiunea „maximă” asupra lui Maduro? Răspunsul se află la intersecția intereselor geopolitice, a lobiului petrolier și a pragmatismului brutal al politicii exterioare americane.
În primăvara lui 2020, când pandemia a doborât prețul petrolului sub zero și administrația Trump căuta desesperat să completeze rezervele strategice, Betancourt a văzut o fereastră de oportunitate. El a propus, prin canale neoficiale, un mecanism: companiile sale ar cumpăra petrol venezuelan la preț redus, evitănd sancțiunile americane prin structuri juridice opace, și ar revinde apoi brutul la raffineriile din Golful Mexic, cu un profit substanțial. În schimb, el a cerut o licență specială de la OFAC (Office of Foreign Assets Control) – licență care, miraculos, a fost acordată în tempo record.
„Nu este prima dată când un actor controversat devine util pentru o administrație americană”, mi-a spus, sub anonimat, un fost analist al CIA specializat pe America Latină. „În timpul Războiului Rece, CIA a lucrat cu traficanți de droguri și criminali de război pentru a destabiliza regimuri. Aici, motivația este economică: Trump avea nevoie de petrol ieftin pentru basculanți din Texas și Louisiana înainte de alegeri. Betancourt a oferit soluția tehnică.”
Investigațiile din Madrid și Berna, însă, arată o imagine diferită. Procurorii spanioli suspectează că Betancourt a spălat sute de milioane de euro prin achiziții de imobile de luxă, iate și artă, folosind o rețea de societăți de fațadă. În Elveția, autoritățile au blocat active estimative la peste 300 de milioane de franci elvețieni, legate de contractele Derwick cu PDVSA. Betancourt a respins permanent acuzațiile, declarând că este victimei unei campanii politice orchestrade de rivali din Venezuela și de media internațională.
Totuși, dosarele judiciare nu l-au oprit. În luna aprilie a anului trecut, Betancourt a fost văzut intrând în Clădirea Eisenhower Executive Office Building, alături de un echipă de avocați specializați în sancțiuni internaționale. Săptămâna următoare, Departamentul Statului a anunțat o „licență generală” care permitea tranzacțiile anumite companii cu petrolul venezuelan, sub condiția că veniturile nu ajungă direct la regimul Maduro. Experți în sancțiuni au notat că formularea era suficient de largă pentru a acoperi structurile lui Betancourt.
Reacția nu s-a făcut așteptată. Senatori democrați au cerut o anchetă a Congresului, acusând administrația de a face concesii unui criminal investigat. Organizații anti-corupție precum Transparency International au avertizat că acordul legitimizează rețelele de spălare a banilor care au drenat bogățiile Venezuela. Chiar și în interiorul administrației, au existat voci discordante. Un fost funcționar al Consiliului Național de Securitate mi-a confidat: „Era o decizie politică, nu una juridică. Departamentul de Justitie și OFAC au fost suprapuși. Betancourt a știut să joace pe ambele tablouri: anti-Maduro la Washington, pro-Maduro la Caracas.”
Din perspectiva Caracas-ului, povestea are o altă nuanță. Maduro, izolat și presat de sancțiuni, a acceptat să vândă petrol sub preț de cost unui intermediar pe care îl cunoștea bine, sperând că fluxul de numerar va menține la viață aparatul de securitate și loialitatea militară. Betancourt, pe de altă parte, a consolidat poziția sa ca un actor indispensabil: singurul capabil să navigheze atât labirintul sancțiunilor americane, cât și coridorile puterii din Caracas.
Acum, cu o nouă administrație la Washington, viitorul acestui acord este incert. Administrația Biden a prelungit licențele, dar a întărit condițiile de transparență și a cerut reforme electorale în Venezuela. Betancourt, însă, rămâne în joc. Surselor din industrie spun că el explorează oportunități în sectorul gazier argentin și în proiecte de hidrogen verde în Chile, încercând să se rebranduiască din „czar al petrolului” în „vizionar al energiei verzi”.
Povestea lui Alejandro Betancourt este, la urma urmei, o parabolă a puterii în epoca globalizării necontrolate. Arată cum frontierele naționale devin poroase pentru capitalul care știe să exploateze zonele de umbră ale sistemului juridic internațional. Și ridică o întrebare incomodă pentru democrațiile occidentale: cât de multă moralitate sunt dispuse să sacrifice pe altarul securității energetice și a intereselor naționale?
De ce este important:
Acest caz ilustrează mecanica ascunsă a geopoliticii energetice: sancțiunile nu opresc comerțul, ci creează piețe negre și intermediari puternici. Alejandro Betancourt nu este o excepție, ci un model. Înțelegerea rolului său explică de ce regimurile autoritare supraviețuiesc sancțiunilor, de ce corupția transnațională flourishează și de ce politicile exterioare ale democrațiilor occidentale adesea se confruntă cu propriile principii. Pentru România, membru al UE și NATO, lecția este clară: transparența fluxurilor financiare și independența justiției nu sunt opțiuni, ci condiții de supraviețuire într-o lume unde „reparătorii” ca Betancourt scriu regulile jocului.
