Sullivan a descris întreaga abordare ca fiind „ceva complet nou” în politica externă americană. Spre deosebire de acordul nuclear din 2015, cunoscut sub numele de JCPOA (Planul Comun de Acțiune Cuprinzător), noul memorandum de înțelegere nu prevede plăți directe din partea Statelor Unite. În schimb, fondul ar urma să fie susținut de investiții externe. Cu toate acestea, Sullivan a subliniat că documentul nu exclude în mod explicit participarea americană, iar Iranul se așteaptă ca SUA să joace un rol activ în asigurarea acestor fonduri.
„Este ceva ce nu s-a întâmplat niciodată în acordul din epoca Obama”, a declarat Sullivan. În cadrul JCPOA, Statele Unite nu au oferit Iranului bani americani. În schimb, după ce Teheranul a respectat restricțiile nucleare, sancțiunile au fost ridicate, permițând Iranului să acceseze activele proprii înghețate din străinătate și să reia vânzările de petrol. Acum, însă, administrația Trump propune un mecanism complet diferit: un fond de reconstrucție de 300 de miliarde de dolari, care ar urma să fie alimentat de investitori privați, state din Golf sau chiar organizații internaționale.
Sullivan a atras atenția asupra faptului că memorandumul preliminar nu include garanțiile esențiale prezente în acordul nuclear din 2015. În timp ce JCPOA avea 159 de pagini și prevedea măsuri stricte de verificare, noul document are doar două pagini. Acesta nu obligă Iranul să reducă sau să limiteze activitățile nucleare, permite Teheranului să păstreze stocul de uraniu îmbogățit pe teritoriul său și lasă măsurile cheie de inspecție și verificare pentru negocieri viitoare. În cadrul acordului Obama, 97% din uraniul îmbogățit al Iranului fusese transportat în străinătate, iar inspectorii internaționali aveau acces extins la instalațiile nucleare.
„Acest lucru ridică semne de întrebare serioase cu privire la sustenabilitatea și credibilitatea acordului”, a adăugat Sullivan. Fără un mecanism clar de finanțare și fără garanții nucleare solide, există riscul ca fondul să devină o sursă de tensiuni suplimentare, mai degrabă decât un instrument de pace.
De unde ar putea veni banii? Analiștii sugerează mai multe posibilități. Statele din Golf, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Qatar, ar putea fi interesate să contribuie, având în vedere că un Iran stabil și integrat economic ar reduce riscurile regionale. De asemenea, companii private din domeniul energetic sau al infrastructurii ar putea vedea oportunități de investiții profitabile. Totuși, rămâne incert dacă aceste entități vor fi dispuse să se angajeze fără garanții solide din partea SUA.
Un alt aspect controversat este implicarea Pakistanului și a Qatarului, care au găzduit recent întâlniri între oficialii americani și iranieni. Vicepreședintele JD Vance și prim-ministrul pakistanez Shehbaz Sharif au discutat despre acest fond în Elveția, ceea ce sugerează o coordonare diplomatică amplă. Cu toate acestea, Sullivan a avertizat că lipsa unor prevederi clare privind verificarea ar putea submina încrederea internațională.
Criticii acordului subliniază că Iranul ar putea folosi fondurile pentru a-și consolida influența regională sau pentru a sprijini grupări militare, în loc să le investească în reconstrucție. De asemenea, există temeri că un fond atât de mare, fără o supraveghere adecvată, ar putea alimenta corupția sau ar putea fi deturnat de la scopurile sale declarate.
Pe de altă parte, susținătorii propunerii argumentează că un Iran prosper ar fi mai puțin predispus la conflicte și ar putea deveni un partener economic important. Reconstrucția infrastructurii, a sistemului de sănătate și a educației ar putea îmbunătăți viața a milioane de iranieni, reducând astfel tensiunile sociale și politice.
În concluzie, întrebarea „cine plătește?” rămâne deschisă. Fără un răspuns clar, acest fond riscă să rămână o simplă promisiune pe hârtie. Jake Sullivan a rezumat situația astfel: „Este o abordare complet nouă, dar și complet incertă. Până când nu vom vedea surse concrete de finanțare și garanții solide, nu putem spune dacă acest plan va funcționa sau nu.”
De ce este important:
Această propunere marchează o schimbare fundamentală în politica externă americană față de Iran, trecând de la sancțiuni și izolare la o abordare de reconstrucție finanțată extern. Dacă va fi implementată, ar putea redefini relațiile din Orientul Mijlociu, dar și modul în care marile puteri gestionează regimurile sancționate. Lipsa garanțiilor nucleare și a unui mecanism clar de finanțare ridică semne de întrebare cu privire la sustenabilitatea și securitatea acordului. Pentru România și Europa, un Iran instabil sau unul reîntărit economic poate avea consecințe directe asupra securității energetice și a fluxurilor migratorii. De aceea, este esențial să urmărim evoluțiile și să înțelegem implicațiile globale ale acestui plan ambițios.
