Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la Convenția Refugiaților din 1951, acordul internațional creat după una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei, pentru a garanta că oamenii forțați să fugă de persecuție nu vor mai fi niciodată lăsați fără protecție. Pentru mulți, este doar un document legal. Pentru mine, a fost protecție, speranță și un nou început. Fără dreptul de a cere azil, nu aș fi avut niciodată șansa să-mi reconstruiesc viața în Germania. Nu aș fi concurat la două Jocuri Olimpice și nici nu aș fi devenit Ambasador al Bunăvoinței UNHCR, folosindu-mi vocea pentru a sta alături de oameni care, la fel ca mine, au fost forțați să fugă.
Convenția nu mi-a dat succesul. Mi-a dat o șansă. Această distincție contează enorm.
Astăzi, peste 120 de milioane de oameni din întreaga lume au fost forțați să-și părăsească locuințele din cauza conflictelor, violenței și persecuției. Dar nimeni nu trăiește strămutarea ca pe o statistică. Fiecare număr reprezintă o persoană. Un copil care ar trebui să fie la școală. Un părinte care încearcă să-și țină familia unită. Un tânăr care se întreabă dacă va avea vreodată șansa de a-și construi un viitor.
Prea des, însă, refugiații sunt discutați doar ca numere, probleme politice sau provocări de securitate. Când am devenit refugiat, n-am încetat să fiu înotător. N-am încetat să fiu fiică sau soră. A deveni refugiat mi-a schimbat circumstanțele, nu identitatea.
De-a lungul anilor, munca mea cu UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, mi-a arătat acest lucru din nou și din nou. Am întâlnit familii care au pierdut aproape totul, cu excepția speranței. Am vorbit cu copii care încă visează, deși au crescut înconjurați de conflict. Am vizitat tineri sportivi care refuză să renunțe la viitorul lor, chiar și atunci când șansele sunt împotriva lor. Ceea ce au toți în comun nu este doar o reziliență extraordinară, ci și o determinare extraordinară de a merge mai departe, de a continua să creadă că mâine poate fi mai bun decât azi.
Sistemul internațional de protecție a refugiaților este sub o presiune enormă. Conflictele durează mai mult. Noi crize continuă să apară. Multe țări care găzduiesc cele mai mari populații de refugiați poartă responsabilități care ar trebui împărțite mult mai echitabil de comunitatea internațională. Între timp, mulți oameni care caută siguranță se confruntă cu frontiere închise, călătorii periculoase și ostilitate crescândă.
Acestea nu sunt doar idealuri politice. Sunt promisiuni pe care lumea le-a făcut deja.
La începutul anului 2025, m-am întors în Siria pentru prima dată după un deceniu. Întoarcerea a fost indescriptibil de emoționantă. Mi-am îmbrățișat membrii familiei pe care nu-i văzusem de ani de zile, am mers prin locuri care mi-au modelat copilăria și am văzut atât frumusețea care a rămas, cât și cicatricile adânci lăsate de război. Acea călătorie mi-a reamintit că întoarcerea acasă nu înseamnă niciodată doar traversarea unei frontiere. Oamenii au nevoie de case, de locuri de muncă și de încrederea că nu vor fi forțați să fugă din nou. Pentru mulți refugiați din întreaga lume, aceste condiții încă nu există.
De aceea, Convenția Refugiaților rămâne atât de importantă astăzi. Protecția nu înseamnă doar supraviețuirea călătoriei. Înseamnă a oferi oamenilor oportunitatea de a-și reconstrui viața după aceea.
Mă gândesc adesea la cât de diferit s-ar fi putut încheia propria mea poveste. S-ar fi putut încheia în Marea Egee. În schimb, pentru că protecția a existat, am putut să continui înotul, să reprezint Echipa Olimpică a Refugiaților și să-mi folosesc vocea pentru a pleda pentru alții care încă așteaptă aceeași oportunitate. Milioane de refugiați posedă aceeași determinare, talent și potențial. Ceea ce au nevoie este aceeași șansă pe care am primit-o eu.
Acum 75 de ani, lumea a făcut o promisiune: că oamenii forțați să fugă nu vor fi abandonați. Șaptezeci și cinci de ani mai târziu, Convenția Refugiaților rămâne una dintre cele mai clare expresii ale acelei promisiuni. În lumea din ce în ce mai divizată de astăzi, protejarea ei contează mai mult ca niciodată. Pentru că într-o zi, oricare dintre noi ar putea depinde de protecția pe care o oferă.
De ce este important:
Acest articol nu este doar o poveste personală emoționantă, ci și un apel urgent la acțiune. La 75 de ani de la adoptarea Convenției Refugiaților, asistăm la cea mai mare criză de strămutare din istorie, cu peste 120 de milioane de oameni forțați să fugă. În timp ce discursul politic devine tot mai ostil față de refugiați, iar frontierele se închid, Convenția rămâne singurul cadru legal care garantează dreptul la azil. Povestea autoarei demonstrează că refugiații nu sunt o povară, ci o sursă de reziliență și potențial. Ignorarea acestei promisiuni înseamnă a trăda nu doar valorile umanitare, ci și propria noastră umanitate.
