Imaginează-ți o sală de clasă obișnuită: bănci, tablă, caiete. Acum adaugă saltele pe jos, haine agățate pe scaune, miros de mâncare gătită la un reșou portabil. Așa arată „casa” pentru sute de familii din sate precum Aitaroun, Bint Jbeil sau Marjayoun. Școala din Sidon, care altădată răsuna de râsetele copiilor la orele de matematică sau literatură, găzduiește acum peste 300 de persoane strămutate. Dar, în loc să închidă porțile, directorul și profesorii au decis să continue cursurile. „Nu putem lăsa copiii să piardă un an întreg. Ei au deja destul de suferit”, spune Fatima, o învățătoare de 34 de ani, care predă de dimineața până seara, între două mese oferite de organizații umanitare.
Copiii vin la ore în fiecare zi, chiar dacă unii dintre ei au traversat săptămâni întregi de frică, ascunzându-se în beciuri în timp ce rachetele cădeau. „Am crezut că nu o să mai văd niciodată o tablă”, spune Ali, un băiețel de 10 ani, care a fugit din satul său cu doar hainele de pe el. Acum, el și ceilalți copii învață alfabetul, fac exerciții de matematică și desenează flori și case – simboluri ale unei normalități pe care au pierdut-o. Profesorii au improvizat: manualele sunt vechi, tablele sunt crăpate, iar curentul electric se întrerupe des. Dar entuziasmul copiilor este molipsitor.
Situația din Liban este dramatică. Conform datelor ONU, peste 1,5 milioane de oameni rămân strămutați, chiar și după acordul de încetare a focului din noiembrie 2024. Motivul? Insecuritatea persistentă și lipsa serviciilor de bază. Israelul a ordonat locuitorilor a aproximativ 80 de sate din sud să nu se întoarcă acasă, invocând „riscuri de securitate”. În realitate, multe dintre aceste localități au fost complet distruse de bombardamente. Casele sunt dărâmate, infrastructura – apă, electricitate, drumuri – este inexistentă. „Nu avem unde să ne întoarcem. Satul nostru nu mai există”, spune Abu Hassan, un tată a trei copii, care locuiește acum în școala din Sidon.
Această criză a strămutării nu este doar o problemă logistică, ci și una emoțională și educațională. Copiii care au trăit trauma războiului au nevoie de stabilitate. Școala le oferă nu doar cunoștințe, ci și un sentiment de rutină și siguranță. „Când scriu pe tablă, uit de bombe”, spune Layla, o fetiță de 8 ani, care visează să devină doctoriță. Profesorii sunt conștienți că nu pot înlocui pierderea casei, dar încearcă să ofere măcar un colț de normalitate. „Educația este singura armă pe care o au împotriva disperării”, adaugă Fatima.
În spatele acestor povești de curaj, există însă o realitate sumbră. Sistemul educațional libanez, deja fragil înainte de război, este acum aproape colapsat. Școlile publice sunt supraaglomerate, iar resursele sunt insuficiente. Mulți copii strămutați nu au acces la educație deloc, fie pentru că școlile sunt închise, fie pentru că familiile lor nu au bani pentru transport sau rechizite. Organizațiile umanitare, precum UNICEF, încearcă să intervină, dar fondurile sunt limitate. „Avem nevoie de mai multe școli sigure, de mai mulți profesori și de sprijin psihologic pentru copii”, spune un coordonator local al ONU.
În acest context, inițiativa școlii din Sidon este un exemplu de solidaritate și adaptare. Voluntari din comunitate aduc mâncare, haine și materiale didactice. Părinții ajută la curățenie și la organizarea spațiilor. „Toată lumea face ce poate. Nu suntem doar strămutați, suntem o comunitate”, spune Abu Hassan. Copiii, deși obosiți și triști, găsesc alinare în joacă și învățare. „Cel mai mult îmi place ora de desen. Desenez casa mea, așa cum era înainte”, spune Ali, cu ochii în lacrimi.
Dar cât poate dura această soluție de avarie? Școala nu este concepută pentru a găzdui familii pe termen lung. Condițiile sanitare sunt precare, iar iarna care se apropie va aduce frig și umezeală. Fără o soluție politică și fără sprijin internațional, acești oameni riscă să rămână în limbo ani de zile. „Nu vreau ca copiii mei să crească într-o școală. Vreau să se întoarcă acasă, la viața lor”, spune Fatima, cu vocea frântă.
Până atunci, însă, clopoțelul sună în fiecare dimineață. Copiii își iau locurile, deschid caietele și încep să învețe. Este un act de sfidare împotriva războiului, o declarație că viitorul nu poate fi furat. În Sidon, între pereții unei școli care a devenit adăpost, speranța încă mai există. Și, așa cum spune Layla, „dacă învăț, pot să schimb lumea”. Poate că, pentru acești copii, educația este singura cale de a reconstrui ceea ce războiul a distrus.
