Cifrele sunt groaznice, dar chiar ele par să minimizeze realitatea de pe teren. Cel puțin 257 de copii uciși. 1.039 răniți. Peste 4.300 de oameni uciși în total, peste 12.000 răniți. Și între 60 și 70 de sate șterse de pe hartă. Nu distruse parțial, nu avariate – șterse. Ca și cum nu ar fi existat niciodată. Ca și cum râsul copiilor care alergau pe drumurile acelor sate, zgomotul școlilor, mirosul prânzelor de acasă ar fi fost doar o visare colectivă.
Nora Ingdal, directoră țăară a Save the Children pentru Liban, nu a ales cuvintele diplomaticice obișnuite. "Comunitatea internațională nu trebuie să permită ca atacurile continue, deplasarea, restricțiile la întoarcere și distrugerea infrastructurii civile să devină noua normalitate pentru copiii din Liban", a declarat ea. O frază simplă, dar care lovește exact în nervul problemei: banalizarea uriei. Când horrorul devine rutină, lumina pierdută devine invizibilă.
Povestea nu a început în martie, ci mult mai devreme, în ziua de 7 octombrie 2023, când atacurile conduse de Hamas în sudul Israelului au declanșat o lanț de reacții care a ars totul pe parcursul său. Hezbollah și Israel au început să schimbe loveți transfrontaliere, transformând sudul Libanului într-un câmp de luptă permanent. La vârful escaladei, mai mult de un milion de oameni au fost deplasați. O populație întreagă, cu bagajele la mână, fugiind de la bombe, lăsând în urmă case, moși, cimitire.
În noiembrie 2024, o armistițiu tentativ a adus o oprire fragilă a focurilor, după ce Israel a ocupat porțiuni semnificative din sudul Liban. Dar "armistițiu" a devenit un cuvânt gol. Forțele israeliene au continuat să ocupe zone întregi, încălzând repetat acordul. Ruptura definitivă a avut loc pe 2 martie, când Hezbollah a lansat rachete și drone împotriva unei baze militare din nordul Israelului, ca represalie pentru uciderea liderului suprem iranian, Ayatollah Ali Khamenei. De acolo, haosul total.
Guvernul Libanului și Israel au ajuns, în iunie, la un acord-cadru pentru oprirea luptelor. Hezbollah l-a respins, condiționând oprirea focurilor de retragerea totală a Israei din teritoriul libanez. În aprilie mai fusese semnat un alt acord, degeaba. Pe hârtie, pacea se semnează ușor. Pe teren, copiii mor.
Dar chiar și pentru cei norocoși – dacă se poate folosi acest cuvânt – care au putut să se întoarcă acasă în ultimele luni, războiul nu s-a terminat. El a schimbat doar formă. O evaluare națională realizată de Ministerul Educației și a Învățământului Superior al Libanului a descoperit că 340 de școli au fost distruse sau avariate grav în ultimele șase luni. Trei sute patruzeci de școli. Nu clădiri administrative, nu depozite. Școli. Locurile unde viitorul își face capăt.
În consecință, cel puțin 100.000 de copii riscă să rateze anul școlar următor, avertizează Save the Children, dacă nu se ia acțiune urgentă pentru restaurarea sistemului educațional. Spitalurile? La fel de afectate. Serviciile esențiale? Colapsate sau inaccesibile. Un copil care supraviețuiește bombei nu supraviețuiește lipsa educației, lipsa medicamentelor, lipsa apei curate. Moartea vine mai târziu, dar e la fel de sigură.
Peste 348.800 de oameni rămân încă imposibilitați să se întoarcă acasă, conform Biroului ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA), deși armistițiul din iunie ar fi trebuit să le permită asta. De ce? Pentru că casele nu mai existau. Pentru că terenurile sunt minate. Pentru că prezența militară israeliană persistă. Pentru că frica e mai puternică decât orice semnătură pe hârtie.
Aceasta nu este doar o criză umanitară. Este o criză de civilizație. Când o nație acceptă, prin acțiune sau prin inacțiune, ca șapte copii să fie uciși sau mutilați zilnic, acea nație își pierze sufletul. Comunitatea internațională, acea entitate abstractă pe care o chemăm la răspundere în discurile de la ONU, pare parizată. Sancțiuni, rezoluții, declarații de condamnare – toate cad în golul lăsat de lipsa voințe politice.
SUA, de altfel, tocmai a desemnat Hezbollah ca un proxy iranian și a sancționat rețeaua sa de finanțare, o mutare care încorporează conflictul într-o logică geopolitică mai largă, lăsând populația civilă ca daună colaterală într-un șah jucat de alții.
Pe frontiere, primii intervenți, acei eroi invizibili, strigă de ajutor. Povestea unui prim intervenit de pe liniile frontiere libaneze, documentată recent, vorbește de inimă spartă, de pierdere, de copii pe care nu i-au putut salva. Ei văd ceea ce raportul nu arată: sângele pe mâini, ochii largi deschiși ai copiilor care nu înțeleg de ce cerul cade pe ei.
Președintele Libanului a apelat recent la Grecia să ajute la presarea Israei pentru un armistițiu durabil. Un gest de dezamăgire, o încercare de a găsi un aliăt în haosul diplomatic. Dar timpul a expirat de mult. Fiecare zi de întârziere înseamnă încă șapte copii. Șapte vii zdrobite. Șapte viitoare stârnite.
Nu putem spune că nu știm. Raportul Save the Children pune cifrele pe masă, negru pe alb. Întrebarea rămâne: ce facem cu ele? Citim, ne indignăm pe moment, trecem la următoarea știre? Sau înțelegem că behind every statistică se află un nume, un vis, o mamă care așteaptă la fereastră un copil care nu va mai veni niciodată?
Războiul în Liban nu este o dispută teritorială. Este un război împotriva copilăriei. Și până nu îl tratăm ca atare, până nu punem viața copilului deasupra oricărei strategii militare, oricărei doktrini de securitate, oricărui calcul politic, noi suntem toți complici. Nu există neutralitate față de moartea unui copil. Există doar complicitate sau acțiune.
De ce este important:
Acest articol nu este doar o traducere a unui comunicat de presă. Este un avertisment. Datele Save the Children (7 copii uciși/răniți zi de zi, 340 de școli distruse, 100.000 de copii fără școală, 348.800 deplasați imposibilizați să se întoarcă) demonstrează că armistițiile semnate la nivel politic nu protejează populația civilă pe teren. Persistența ocupației israeliene, încălcările repetate ale cesezării focurilor și colapsul infrastructurii esențiale (educație, sănătate, locuințe) transformă o generație întreagă de copii libanezi în daune colaterale permanente. Pentru România și UE, acest conflict nu este "departe"; instabilitatea Libanului, criza refugiaților și eroziunea drepturilor internaționale au impact direct asupra securității regionale și a credibilității ordinului juridic internațional pe care îl apăram. Ignorarea acestor cifre înseamnă acceptarea tacită a noii normalități: copiii ca țintă legitimă.
