Accostarea la portul Laem Chabang, în provincia Chonburi, reprezintă prima oprire la uscat („port call”) după o deployare care a frânt toate standardele marinele americane. Standardul de șase până la nouă luni a fost depășit cu șase săptămâni, iar motivul nu a fost unul strategic, ci unul politic: războiul pornit de administrația Trump alături de Israel împotriva Iranului, un conflict care a intrat în luna a șaptea deși președintele promisea că va dura „doar câteva săptămâni”.
Un vas de război care arată vârsta și neglijenta
Jurnaliștii Asociated Press prezenți la cheu au documentat o imagine de care Pentagonul ar fi vrut să se distreze: un scaun ruginos, cu plăci de metal corodate de sărătură și de timp, mai ales de-a lungul liniei de apă și la marginea pontei de zbor, unde avioanele de vânătoare și elicoperele stăteau parcați ca niște exponate de muzeu. Când a fost întrebat despre acest aspect dezastruos, căpitanul Dan Keeler, comandantul navei, a răspuns scurt și evasiv: „Este normal pentru o deployare lungă”, refuzând să elaboreze.
Dar „normal” nu este cuvântul potrivit pentru marinii care au trăit în acele coridoare umede, cu probleme de aprovizionare – inclusiv lipsa de alimente proaspete și de piese de schimb esențiale – și cu un sistem de climatizare care a dat dovada de vârstă în canicula Golfului Persic. Rapoartele neoficiale, provenite din familii și din surse interne, vorbesc de o criză de sănătate mintală fără precedent: depresie, anxietate, încercări de sinucidere tăcute și o morală la pragul colapsului.
Trump: „Nu aproape destul de mult”
Când, acum câteva săptămâni, la Joint Base Andrews, reporteri au îndrăznit să întrebe președintele Donald Trump dacă Lincoln nu a stat prea mult la mare, răspunsul a fost gelant de cinic: „Nu, nu aproape destul de mult.” O declarație care a lăsat familii în șoc și care a forțat căpitanul Keeler, pus în fața acestui comentariu, să se ascundă după un diplomatic: „Președintele vorbește în numele său.”
Aceasta nu este doar o gafa. Este o fereastră deschisă spre realitatea unei administrații care tratează forțele armate ca pe un resursă inexhaustibilă, ignorând costul uman. Deployarea prelungită a fost o decizie politică, nu militară. Grupul de Luptă al Portavionilor 3, condus de contraamiral Robert E. Loughran, a fost menținut în zonă pentru a ancora blocada navală și operațiunile de combat în cadrul războiului SUA-Israel vs. Iran – un război care, paradoxal, Trump a promis să evite în al doilea său mandat, jurând că va evita „conflictele prelungite și costisitoare”.
O pauză de răsuflare, nu o soluție
Joi, autobuze pline de marini în civil au început să ajungă la un hotel din Pattaya, orașul de pe coastă la 150 de kilometri de Bangkok. Autoritățile thailandeze au confirmat că oprirea este pentru „odihnă și recuperare” înainte de întoarcerea la baza din Statele Unite. Dar câteva zile de plimbare pe plajă și bere la bordul piscinei nu vindecă traumele a nouă luni de izolare, de zgomot constant al reactorilor nucleari și al catapultelor, de frică constantă de atacuri cu rachete sau drone iraniene.
Marina SUA are un istoric de ignorare a semnelor de alarmă. În 2017, coliziunile morțale ale distrugătoarelor USS Fitzgerald și USS John S. McCain au fost legate direct de epuizarea echipajelor și de training insuficient. Lincoln pare să fie următorul capitol al aceleiași poveste: o flotă îmbătrânită, o personală superexploatată și o conducere civilă care nu pricepe sau nu îi pasă de limita umană.
Contextul strategic: o flotă la limită
Portavionii de clasa Nimitz, precum Lincoln (comisionat în 1989), apropie de sfârșitul vieții lor de slujită de 50 de ani. Înlocuitorii lor, clasa Ford, întâmpină probleme tehnice uriașe și costuri explozive. În același timp, China extinde marina sa la ritm accelerat, iar SUA își mențin prezența globală – din Pacific în Marea Roșie și în Mediterană. Fiecare portavion este un activ strategic ireemplazabil, iar menținerea lui la mare peste limitele de siguranță este un joc periculos de ruleta rusă.
Vizita în Thailandia are și o dimensiune diplomatică. Bangkok este un aliat cheie al SUA în Asia de Sud-Est, o contrapunctare a influenței chineze. Dar imaginea unui vas de război ruginos, cu un echipaj epuizat, trimite un mesaj neintenționat dar puternic: imperiul este obosit.
Ce urmează?
După această oprire de câteva zile, Lincoln va porni spre baza sa de acasă, probabil San Diego. Dar pentru mulți marini, „acasă” nu va însemna sfârșitul suferințelor. Tranziția la viața civilă, stresul post-traumatic, relațiile stricate de lipsa de aproape un an – toate acestea rămân. Marina a anunțat programe de susținere, dar istoria arată că bugetele pentru sănătate mintală sunt primele tăiate când crește presiunea bugetară.
Familiile care au protestat la Washington, care au scris scrisori, care au apărut la televiziu – ele au fost auzite, dar nu ascultate. Președintele a râs de suferința lor. Căpitanul a încercat să protejeze echipajul său din spatele formalismului. Și războiul continuă, fără sfârșit în vedere.
De ce este important:
Această poveste nu este doar despre un portavion care se oprește pentru carburant și bere. Este un studiu de caz al eroziei puterii militare americane de la interior: o flotă veche, un personal epuizat de războaie politice fără final, o conducere civilă care tratează soldații ca pe cifre pe o foaie de calcul. Când un vas nuclear arată rust și un echipaj arată disperare, mesajul pentru adversari (și pentru aliați) este clar: capacitatea de proiectare a forței SUA este vulnerabilă nu din cauza tehnologiei, ci din cauza umanității neglijate. România, ca parte a NATO și gazdă a infrastructurii strategice (Deveselu, Câmpia Turzii), trebuie să înțeleagă că siguranța noastră colectivă depinde de sănătatea – fizică și mintală – a marinarului american de pe pontea USS Abraham Lincoln la fel de mult ca de performanțele rachetelor sale.
