Aceste cifre nu sunt doar semne ale unor bugete publice tensionate. Ele dezvăluie o ierarhie politică dură. Creditorii au pretenții executorii asupra veniturilor guvernamentale. Copiii au declarații, obiective de dezvoltare și promisiuni. Când cele două se ciocnesc, creditorii sunt plătiți primii. Consecințele sunt vizibile în sălile de clasă supraaglomerate, clădirile școlare degradate, lipsa profesorilor, taxele școlare inaccesibile și copiii care părăsesc prematur sistemul de învățământ.
Și totuși, aceste rezultate sunt descrise de obicei ca „lacune de finanțare” sau „eșecuri ale guvernării interne”, de parcă guvernele ar fi decis în mod liber să-și neglijeze școlile. În realitate, multe guverne operează în cadrul unei ordini financiare internaționale care le restrânge drastic opțiunile. Banca Mondială raportează că țările în curs de dezvoltare au transferat cu 741 de miliarde de dolari mai mult către creditorii externi, sub formă de principal și dobândă, între 2022 și 2024, decât au primit în finanțare nouă. Acesta este cel mai mare flux net de ieșire a datoriei din ultimii 50 de ani. Doar în 2024, țările cu venituri mici și medii au plătit un record de 415 miliarde de dolari în dobânzi.
Cu alte cuvinte, fluxurile financiare se deplasează adesea în direcția opusă celei sugerate de limbajul „asistenței pentru dezvoltare”. Țările mai sărace sunt portretizate în mod obișnuit ca beneficiare ale generozității occidentale. Dar cantități vaste de avere publică călătoresc de la țările debitoare către deținătorii de obligațiuni, bănci comerciale, instituții multilaterale și guverne creditoare mai bogate. Banii care ar putea angaja profesori, oferi mese școlare sau construi săli de clasă părăsesc, în schimb, țara.
Această situație este cu atât mai perversă cu cât educația nu este doar un alt element al consumului guvernamental. Este o investiție în capacitățile viitoare ale unei societăți. Reducerea cheltuielilor pentru educație poate face plățile datoriei mai ușoare astăzi, dar va slăbi productivitatea, veniturile publice și reziliența socială mâine. Contractele de datorie sunt tratate ca obligații executorii, a căror încălcare poate declanșa retrogradări ale ratingului de credit, fuga de capital, procese și excluderea de pe piețele financiare. Dreptul la educație, dimpotrivă, nu are un mecanism comparabil de aplicare. Nicio agenție de rating nu retrogradează creditorii atunci când o țară nu își permite suficienți profesori. Nicio penalitate financiară nu este impusă deținătorilor de obligațiuni atunci când serviciul datoriei forțează copiii să părăsească școala. Piețele nu intră în panică atunci când sălile de clasă se prăbușesc. Sistemul disciplinează guvernele pentru eșecul față de creditori, nu pentru eșecul față de copii.
UNESCO a propus extinderea swap-urilor de datorie pentru educație. În cadrul acestor aranjamente, un creditor anulează sau restructurează o parte din datoria unei țări în schimbul investițiilor guvernamentale în programe educaționale convenite. Astfel de inițiative pot produce câștiguri tangibile. Un acord din 2023 cu Franța a ajutat Coasta de Fildeș să finanțeze peste 30 de școli în zone defavorizate. Un acord german cu Egiptul a sprijinit hrănirea școlară și serviciile de bază, în timp ce un program anterior Spania-Peru a finanțat proiecte educaționale în regiuni vulnerabile.
Aceste programe sunt lăudabile. Dar ele nu sunt o soluție la criza mai mare a datoriilor. Swap-urile de datorie acoperă de obicei doar o fracțiune din ceea ce datorează țările. Sunt negociate selectiv, depind de consimțământul creditorului și pot adăuga noi straturi de monitorizare externă asupra cheltuielilor interne. Cel mai important, ele lasă neatins principiul că creditorii au dreptul la rambursare, cu excepția cazului în care renunță voluntar. Întrebarea devine cum să convingem creditorii să permită un pic mai multă educație, mai degrabă decât de ce pretențiile creditorilor ar trebui să aibă prioritate în primul rând.
Această întrebare este cu atât mai urgentă cu cât ajutorul pentru educație este, de asemenea, în scădere. UNESCO estimează că asistența internațională pentru educație ar putea scădea cu până la 30% între 2023 și 2027. Țările debitoare sunt astfel strânse din ambele părți: ajutorul se retrage, în timp ce plățile datoriei continuă. Recomandarea familiară ca țările în curs de dezvoltare să mobilizeze mai multe resurse interne este inadecvată. Impozitarea progresivă și reducerea corupției contează. Dar veniturile suplimentare nu vor transforma sistemele de învățământ dacă sunt imediat deviate către datorii contractate la dobânzi mari sau făcute mai scumpe de deprecierea monedei.
Nici problema nu poate fi rezolvată prin cererea de mai multă austeritate. Bugetele pentru educație constau în mare parte din cheltuieli recurente, în special salariile profesorilor. Când guvernele sunt instruite să înghețe facturile salariale din sectorul public, ele nu pot rezolva lipsa de profesori sau nu pot extinde accesul, oricât de des proclamă instituțiile internaționale că educația este o prioritate.
Un răspuns mai serios ar începe cu anularea la scară largă a datoriilor pentru țările aflate în dificultate, suspendarea automată a plăților în timpul crizelor economice și climatice, finanțare concesională mult mai ieftină și un mecanism multilateral echitabil pentru restructurarea datoriilor suverane. În prezent, negocierile privind datoria sunt fragmentate între creditorii privați, creditorii bilaterali și instituțiile internaționale. Guvernele debitoare trebuie să negocieze cu actori financiari puternici, încercând în același timp să evite să fie pedepsite pentru că au căutat ușurare. Un cadru obligatoriu al Națiunilor Unite pentru datoria suverană ar putea stabili reguli comune, ar putea cere atât debitorilor, cât și creditorilor să acționeze responsabil și ar putea împiedica creditorii recalcitranți să obstrucționeze restructurarea. Ar putea, de asemenea, să facă drepturile sociale centrale în evaluarea a ceea ce o țară își poate permite cu adevărat să ramburseze.
Lumea trebuie să se îndrepte spre ideea că rambursarea datoriei nu poate veni cu orice cost uman. O datorie nu este sustenabilă atunci când plata ei necesită dezmembrarea instituțiilor de care depinde viitorul unei societăți.
De ce este important:
Această analiză dezvăluie o criză tăcută, dar devastatoare: milioane de copii sunt privați de educație nu din cauza lipsei de resurse, ci din cauza unui sistem financiar global care pune profitul creditorilor înaintea viitorului omenirii. Înțelegerea acestui mecanism este crucială pentru a cere schimbări reale – de la anularea datoriilor la reforma instituțiilor internaționale – astfel încât drepturile fundamentale, precum educația, să nu mai fie sacrificate pe altarul datoriilor.
