Un peisaj arid, o țară îngenuncheată de secetă
Datele Institutului pentru Resurse Mondiale, care măsoară riscurile legate de resursele de apă la nivel global, plasează Iranul în categoria „risc extrem de ridicat”. Cu alte cuvinte, țara folosește peste 80% din rezervele sale regenerabile de apă într-un an obișnuit. Nu este o noutate, însă cifrele spun o poveste din ce în ce mai apăsătoare.
În noiembrie 2025, Iranul a traversat cea mai gravă criză a apei din ultimele decenii, după al cincilea an consecutiv de secetă. Rezervele de apă ale țării erau aproape goale. Barajul Amir Kabir, care alimentează capitala Teheran, mai reținea doar 8% din capacitatea sa. În restul țării, nu mai puțin de 19 baraje majore secaseră complet.
Președintele Masoud Pezeshkian a tras un semnal de alarmă sumbru: dacă nu plouă până în decembrie, va trebui raționalizată apa, iar dacă nici atunci nu vin ploile, Teheranul ar putea fi evacuat. Evacuarea nu a fost necesară, dar tensiunea socială a explodat. În decembrie 2025 și ianuarie 2026, iranienii au ieșit în stradă, nemulțumiți de condițiile de trai din ce în ce mai grele și de inflația galopantă. Nu a fost prima oară când apa a aprins scânteia protestelor. În 2021, provincia sudică Khuzestan a fost scena unor manifestații violente, iar în 2018, protestatarii au acuzat direct guvernul de proastă gestionare a resurselor.
Un cocktail dezastruos: schimbări climatice, agricultură prost gândită și sancțiuni
Criza apei din Iran nu a apărut peste noapte. Ea este rezultatul unei combinații toxice de factori care s-au acumulat de-a lungul deceniilor.
Schimbările climatice au perturbat tiparele de precipitații, aducând secete prelungite și rate de evaporare tot mai mari, ceea ce a redus dramatic rezervele de apă ale țării. Încălzirea globală nu este un concept abstract aici, ci o realitate care se simte în fiecare fântână secată.
De la revoluția islamică din 1979, Iranul a mizat puternic pe auto-suficiență, o prioritate care a devenit și mai stringentă în contextul sancțiunilor internaționale. Politica de securitate alimentară a împins țara să cultive orez și alte culturi intensive în apă în zone care nu sunt deloc potrivite pentru astfel de activități. Sancțiunile, la rândul lor, au îngreunat considerabil modernizarea infrastructurii hidraulice.
La toate acestea se adaugă politica de prețuri subvenționate la apa menajeră și industrială, care a încurajat irigațiile excesive și supraexploatarea pânzei freatice. Paradoxal, tocmai politica menită să protejeze cetățenii a contribuit la secarea țării. Conform estimărilor, aproximativ 90% din consumul de apă al Iranului este legat de politica de auto-suficiență.
Un exemplu elocvent este râul Zayandeh Rud, din provincia Isfahan, care rămâne secat cea mai mare parte a anului, victimă a industriilor mari consumatoare de apă din zonă, de la oțelării până la terenurile agricole extinse de-a lungul albiei sale.
Războiul lovește în inima infrastructurii
La toate aceste probleme vechi s-a adăugat acum războiul. Pe 7 martie, ministrul iranian de externe Abbas Araghchi a declarat că Statele Unite au bombardat o stație de desalinizare a apei pe insula Qeshm, în strategică Strâmtoare Hormuz, afectând alimentarea cu apă a 30 de sate. Nu a fost un incident izolat. Atacul asupra infrastructurii energetice, strâns legată de cea de aprovizionare cu apă, amenință și mai mult un sistem deja fragil.
Momentan, efectele depline ale acestor distrugeri nu pot fi evaluate, pentru că războiul nu s-a încheiat încă. Însă experții avertizează că, odată ce Iranul va trece la reconstrucție, criza apei se va agrava, pentru că resursele vor fi deviate către refacerea infrastructurii bombardate, nu către proiecte hidraulice.
Un conflict care poluează și mai mult o țară sufocată
Războiul nu a lovit Iranul doar în conducte și rezervoare. Conform unei analize realizate de LiveScience, între 28 februarie și 14 martie, conflictul a eliberat aproape 5,6 milioane de tone de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră, ca urmare a distrugerii unor școli, locuințe și clădiri, precum și a incendiilor de la instalațiile de petrol și gaze. Astfel, războiul contribuie direct la schimbările climatice care, într-un cerc vicios, agravează seceta care a uscat Iranul.
Guvernul încearcă soluții, dar problema e mai mare decât un mandat
Într-o încercare disperată de a combate seceta, Iranul a început în noiembrie operațiuni de însămânțare artificială a norilor, un procedeu prin care se pulverizează săruri chimice în atmosferă pentru a induce precipitații. Autoritățile au anunțat, de asemenea, intenția de a penaliza gospodăriile și companiile care consumă apă în exces.
Președintele Pezeshkian a vorbit public împotriva forării fântânilor neautorizate și a extracției excesive a apei subterane. Șeful statului a cerut adoptarea de tehnologii moderne și campanii de conștientizare privind gestionarea resurselor de apă. El a pledat pentru „planificare și cercetare în vederea extinderii metodelor agricole moderne, inclusiv cultivarea în sere avansate, hidroponie, sisteme aeroponice și alte tehnici inovatoare de producție", a relatat agenția de presă Mehr.
Rămâne de văzut dacă aceste măsuri vor fi suficiente pentru o țară ale cărei politici de auto-suficiență și structuri de guvernare au creat, pas cu pas, de-a lungul a aproape jumătate de secol, o criză a apei pe care nici cel mai elaborat plan ministerial nu o poate rezolva peste noapte.
De ce este important:
Criza apei din Iran nu este doar o problemă internă a Teheranului, ci un avertisment global. Ea ilustrează modul în care schimbările climatice, guvernarea defectuoasă, sancțiunile economice și un conflict armat se pot combina pentru a transforma o resursă vitală într-o armă de distrugere în masă lentă. Ceea ce se întâmplă în Iranul de azi ar putea deveni realitatea multor alte țări care se confruntă cu secete prelungite, politici agricole nesustenabile și presiuni geopolitice. În plus, atacurile asupra infrastructurii civile de apă ridică probleme grave de drept internațional umanitar. Apa nu cunoaște granițe, iar atunci când o țară întreagă rămâne fără acces la apă potabilă, consecințele depășesc cu mult frontierele naționale, afectând sănătatea publică, stabilitatea regională și, pe termen lung, echilibrul climatic al întregii planete.
