Pe 21 mai, un centru de tratament Ebola din estul Republicii Democrate Congo a fost atacat de localnici. Imaginile cu flăcări și paturi arse au circulat rapid pe rețelele sociale. Până la sfârșitul weekendului, alte două atacuri au vizat o unitate medicală diferită, unde erau tratați pacienți cu Ebola. Personalul medical și pacienții suspectați de infecție au fugit în haos. „Ce vom face?” s-a întrebat Zacharie Rukengeza, coordonatorul răspunsului la Ebola pentru Save the Children în Congo. Răspunsul său a fost clar: „Trebuie să construim încredere.”
Rukengeza, originar din Republica Democrată Congo, nu este surprins de violență. „S-a mai întâmplat și în trecut”, spune el. În timpul focarelor anterioare de Ebola, tensiunile dintre comunități și echipele medicale au escaladat adesea, mai ales în jurul momentului morții și al înmormântării pacienților. Dr. Micaela Serafini, președinta Medici fără Frontiere Elveția, care lucrează în domeniul Ebola din 2007, își amintește clar de un atac similar din 2019 asupra unui centru de tratament pe care organizația sa îl gestiona în Congo. „Rata mortalității era extrem de ridicată, iar oamenii credeau că lucrătorii umanitari îi ucid pe pacienți”, explică ea. Panica, frica și dezinformarea alimentează aceste tensiuni.
Astăzi, pe rețelele sociale din Congo circulă zvonuri false: că Ebola nu există, că lucrătorii umanitari vin doar pentru bani, că organizațiile de ajutor ascund cele mai bune tratamente. „Oamenii cred că există medicamente și vaccinuri, dar că noi nu vrem să le dăm”, spune dr. Jean Kaseya, directorul general al Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Africa, aflat în vizită în Congo pentru a sprijini răspunsul la Ebola. El adaugă că, deși doar o minoritate crede aceste informații false, impactul lor este devastator.
Serafini nu vrea să se repete greșelile trecutului. „Dacă nu investim timp pentru a construi încredere, lucrurile se vor întoarce împotriva noastră”, avertizează ea. Strategiile includ implicarea pe termen lung în comunități, angajarea de personal local și colaborarea cu liderii comunitari. Kaseya spune că unor lideri li se vor oferi motociclete pentru a putea călători mai ușor și a combate zvonurile. De asemenea, se încearcă difuzarea de informații corecte pe grupurile de WhatsApp, în biserici și la posturile de radio comunitare.
Dar nu doar dezinformarea este problema. Moartea rămâne un punct sensibil. În Republica Democrată Congo, există aproximativ 450 de triburi, fiecare cu obiceiuri funerare diferite. „Este foarte important din punct de vedere cultural să iei trupul și să îl onorezi pe cel decedat”, explică Rukengeza. Înmormântările durează adesea mai multe zile și includ ritualuri precum spălarea corpului sau statul lângă acesta. Când o persoană moare de Ebola, corpul rămâne extrem de contagios timp de aproximativ șapte zile, virusul răspândindu-se prin fluide corporale. Practicile funerare trebuie adaptate cu grijă pentru a preveni răspândirea virusului, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.
Organizația Mondială a Sănătății estimează că, în timpul epidemiei din Africa de Vest de acum un deceniu, practicile funerare au contribuit la 80% din cazurile din Sierra Leone și la 60% din cazurile din Guineea. În unul dintre atacurile recente, localnicii care au năvălit în clinică au cerut clar: să li se înapoieze trupul celui drag pentru o înmormântare tradițională, deși personalul medical le spusese că este prea riscant. Înmormântările sigure implică echipe specializate, îmbrăcate în echipament de protecție, care îngroapă pacienții în saci sigilați, în timp ce rudele privesc de la distanță. Autoritățile locale au limitat numărul participanților la înmormântări la 50 de persoane, iar unele ceremonii au necesitat pază armată pentru a preveni violențele.
Serafini spune că o inovație din focarele anterioare a îmbunătățit experiența familiilor care nu pot atinge corpul: sacii pentru cadavre cu ferestre. „Înainte, puneam corpul într-un sac negru și îl închideam. Familia nici măcar nu putea recunoaște trupul”, își amintește ea. Când echipa sa a reproiectat sacii pentru a avea o zonă transparentă prin care fața persoanei decedate să poată fi văzută, a ajutat enorm, mai ales când familia știa la ce să se aștepte. De aceea, acum, în clinicile Medici fără Frontiere, familia unui pacient suspectat de Ebola este implicată în comunicarea cu echipa medicală încă din momentul internării, inclusiv în privința protocoalelor legate de moarte. „Există o informare a familiei despre ce s-ar putea întâmpla”, explică Serafini.
Construirea încrederii nu este un proces rapid. Rukengeza subliniază că este nevoie de timp, răbdare și o prezență constantă în comunitate. „Nu putem veni doar când este criză și să plecăm imediat după”, spune el. În plus, trebuie să se țină cont de contextul local: regiunea estică a Congo-ului este marcată de conflicte armate, instabilitate politică și o istorie de exploatare. Mulți localnici sunt sceptici față de orice intervenție externă, fie ea umanitară sau guvernamentală.
Dr. Kaseya atrage atenția că, deși eforturile de combatere a dezinformării sunt esențiale, ele trebuie să fie însoțite de acțiuni concrete. „Oamenii trebuie să vadă că suntem aici pentru ei, nu pentru profitul nostru”, spune el. De aceea, echipele medicale încearcă să angajeze personal din comunitățile afectate, să colaboreze cu liderii religioși și să ofere servicii de sănătate de bază dincolo de Ebola.
În final, atacurile asupra clinicilor de Ebola nu sunt doar un semn al ignoranței sau al violenței gratuite. Ele reflectă o criză mai profundă de încredere, alimentată de dezinformare, tradiții culturale puternice și o istorie de neglijare. Pentru a opri epidemia, nu este suficient să aduci medicamente și vaccinuri. Trebuie să câștigi inimile și mințile oamenilor. Altfel, focarul nu va fi doar o criză medicală, ci și una socială.
