De ce au eșuat toate încercările de pace? Care este rolul actorilor externi? Și cum poate fi oprită această spirală a violenței? Am discutat cu trei experți: Caroline Bouvard, director de țară pentru misiunea Sudan a Solidarités International; Kholood Khair, director fondator al Confluence Advisory, un think tank specializat pe Sudan; și Cameron Hudson, fost director pentru afaceri africane în Consiliul Național de Securitate al SUA.
Un conflict cu rădăcini adânci
Războiul civil din Sudan a izbucnit în aprilie 2023, când tensiunile dintre armata regulată (condusă de generalul Abdel Fattah al-Burhan) și RSF (condusă de Mohamed Hamdan Dagalo, cunoscut ca Hemedti) au degenerat în lupte deschise. Deși ambele părți au fost cândva aliate în lovitura de stat din 2021, rivalitatea pentru putere și resurse a dus la o confruntare devastatoare.
„Conflictul nu este doar despre controlul teritoriului, ci despre supraviețuirea politică a liderilor”, explică Kholood Khair. „Atât al-Burhan, cât și Hemedti știu că pierderea războiului înseamnă sfârșitul carierei lor – și poate chiar al vieții. De aceea, niciunul nu este dispus să facă concesii reale.”
Eșecul medierii internaționale
Numeroase inițiative de pace – conduse de ONU, Uniunea Africană, Liga Arabă sau Statele Unite – au eșuat una după alta. În decembrie 2024, o nouă rundă de negocieri în Jeddah (Arabia Saudită) s-a încheiat fără niciun rezultat. „Problema principală este că ambele părți cred că pot câștiga militar”, spune Cameron Hudson. „RSF controlează mari părți din Darfur și Khartoum, iar armata are superioritate aeriană. Fiecare așteaptă o breșă decisivă.”
Un alt obstacol major este implicarea actorilor externi. Emiratele Arabe Unite sunt acuzate că furnizează arme și finanțare RSF-ului, în timp ce Egiptul și Iranul sprijină armata. „Războiul din Sudan a devenit un proxy conflict”, subliniază Caroline Bouvard. „Marile puteri regionale își urmăresc propriile interese, nu pacea. Fără o presiune coordonată asupra ambelor părți, negocierile sunt sortite eșecului.”
Dronelor și escaladarea violenței
ONU a avertizat recent că utilizarea dronelor face conflictul și mai periculos. Ambele tabere folosesc drone armate, inclusiv modele iraniene și turcești, pentru atacuri precise asupra pozițiilor inamice și a civililor. „Dronelor au schimbat complet natura războiului”, explică Khair. „Acum poți ucide de la distanță, fără riscuri pentru propriii soldați. Asta face ca armata și RSF să fie mai puțin dispuse să negocieze – cred că tehnologia le poate da victoria.”
Criza umanitară: o catastrofă ignorată
În timp ce liderii se luptă pentru putere, populația civilă plătește prețul suprem. Peste 14 milioane de oameni au fugit din casele lor – cea mai mare criză de strămutare din lume. Foametea a fost declarată în cinci zone, iar 8,5 milioane de oameni sunt la un pas de înfometare. „Accesul umanitar este blocat sistematic”, spune Bouvard. „Ambele părți folosesc hrana ca armă: refuză să lase convoaiele ONU să treacă, jefuiesc depozitele și atacă personalul medical.”
Violența sexuală este o altă armă de război. Organizațiile pentru drepturile omului au documentat sute de cazuri de viol comise de soldații RSF și, într-o măsură mai mică, de armata regulată. „Femeile și fetele sunt violate sistematic pentru a teroriza comunitățile și a forța strămutarea”, denunță Bouvard.
De ce nu se ajunge la pace?
Experții identifică trei motive principale:
1. Lipsa de încredere: Ambele părți au încălcat în mod repetat încetările focului. „Când ai semnat șase acorduri de încetare a focului și toate au fost încălcate în 24 de ore, nu mai ai nicio bază pentru negocieri”, spune Hudson.
2. Interese economice: RSF controlează minele de aur din Darfur și rutele de contrabandă, în timp ce armata deține companii de stat profitabile. „Pacea ar însemna împărțirea acestor resurse – iar liderii nu vor să renunțe la ele”, explică Khair.
3. Fragmentarea politică: Nu există un front unit nici măcar în interiorul taberelor. În cadrul armatei, există facțiuni care se opun oricărui compromis, iar RSF este divizată între comandanți loiali lui Hemedti și alții care negociază pe cont propriu.
Ce se poate face?
Cameron Hudson crede că singura soluție este o presiune internațională mult mai puternică: „Statele Unite și Europa trebuie să impună sancțiuni țintite împotriva liderilor militari și a finanțatorilor lor. Fără costuri reale pentru continuarea războiului, nu va exista niciodată pace.”
Kholood Khair pledează pentru o abordare diferită: „Trebuie să includem societatea civilă sudaneză în negocieri. Femeile, tinerii, liderii locali – ei sunt cei care vor construi pacea, nu generalii care au distrus țara.”
Caroline Bouvard avertizează că timpul se scurge: „Dacă nu se ajunge la o încetare a focului în următoarele luni, foametea va ucide sute de mii de oameni. Criza din Sudan nu mai poate fi ignorată – este o rușine pentru comunitatea internațională.”
De ce este important:
Conflictul din Sudan nu este doar o tragedie locală – el destabilizează întreaga regiune a Africii de Est și a Sahelului. Strămutările masive alimentează crizele migratorii, iar implicarea puterilor străine transformă țara într-un câmp de luptă proxy. Fără o pace reală, milioane de oameni vor muri de foame, iar violența sexuală și utilizarea dronelor vor deveni noi standarde ale războiului modern. Este momentul ca liderii mondiali să treacă de la declarații la acțiuni concrete – sancțiuni, presiuni diplomatice și sprijin umanitar necondiționat. Altfel, Sudanul va rămâne o rană deschisă pe harta lumii.
