În centrul debatului stă cererea guvernului libanez — susținută de părți creștine, suniți și unele fracțiuni musulmane — ca Hezbollah să renunțe la armamentul său și să devină o forță pur politică, în conformitate cu principiul monopolului statului asupra violenței, un concept fundamental al teoriei moderne a statului, formulat de Max Weber. Această cerere nu este nouă: de la retragerea israelienă din sudul Libanului în 2000, prin războiul de 2006 și până la explozia de la Beiruit din 2020, apelațiile la dezarmare au fost repetate. Totuși, fiecare încercare a fost întâmpinată cu refuz, adesea justificată de Hezbollah prin argumentul că armamentul său este esențial pentru „rezbunarea Libanului împotriva agresiilor israeliene” și pentru menținerea unei echilibre de deterentă față de Israel.
Dar problema nu este doar militară. Este, în primul rând, politică și confesională. Sistemul politic libanez, bazat pe confesiunalismul — o formă de consociationalism în care posturile de stat sunt repartizate pe baza religiei — a fost conceput pentru a preveni dominarea unui singur grup. Totuși, acest sistem a devenit, cu timpul, un mecanism de blocaj. Fiecărei majini (maroniti, suniți, şiiti, druzi, etc.) i-a fost asigurată o parte fixă a puterii, iar orice schimbare necesită consens — ceea ce, în practică, înseamnă veto. Hezbollah, ca forță şiită puternică și bine organizată, deține nu doar un arsenalu militar semnificativ, ci și o influență decisivă în parlament și în guvern, prin intermediul alianțelor sale cu alte forțe şiite și cu părți creștine precum Forța Liberă Libanheză (FLL) a lui Michel Aoun. Astfel, orice încercare de a-l forța pe Hezbollah să renunțe la armă este, de facto, o încercare de a schimba echilibrul confesional — ce ce majoritatea partenerilor săi consideră o amenințare existențială.
De asemenea, Hezbollah nu este doar o organizație militară — este un stat în stat. Furnizează educație, sănătate, asistență socială și infrastructură în zonele unde statul libanez este absent sau slab — mai ales în sudul Libanului și în zonele sărace din Beiruit. Această funcție de „stat paralel” îi conferă o legimitate pe care statul oficial nu o are, mai ales în ochii multor şiiti care văd în Hezbollah nu doar un aparat de apărare, ci un aparat de dignitate și de rezistență față de percepția de marginalizare confesională și economică.
Pe planul internațional, situația se complică ulterior. Hezbollah este considerat o organizație teroristă de Statele Unite, Israel și Uniunea Europeană (în parte), dar este susținut de Iran și are legături strinse cu Siria. Aceasta face orice încercare de presiune internă să se transforme într-o problemă geopolitică. Un efort Libanesc de a dezarma Hezbollah ar putea fi interpretat de Teheran ca o agresie împotriva influenței sale în regiune, iar de Israel ca o oportunitate de a-și consolida controlul asupra zonei de frontiere. Astfel, statul libanez nu are spațiu de manevră: dacă acționează contra Hezbollah, riscă să déclancheze un conflict civil sau o intervenție externă; dacă nu acționează, pierde credibilitatea față de cetățenii săi și de partenerii săi internaționali, care văd în persistența armamentului ne-statutar o violare a suveranității.
Explozia de la Beiruit din august 2020, cauzată de o cantitate enormă de nitrat de amoniu stocat neîn siguranță în porul de la Beiruit, a fost un catalyst tragic. A dezvăluit catastrofa statului libanez: corupție, neglijentă, lipsa de responsabilitate și incapacitatea de a funcționa chiar și în crize umanitare de bază. În urma ei, a apărut un mișcare de protest masivă — „Thawra” — care a cerut demiterea întregii clase politice, inclusiv cea care susține Hezbollah. Dar protestele au fost repressate, economia s-a colapsat (cu o inflație de peste 200% și o devaluație a lirei libaneze de peste 98%), și sistemul politic s-a reîncărcat cu aceleași fețe, doar cu noi promisiuni vazute ca ipocrize.
În acest context, ideea că statul libanez ar putea „impune” dezarmarea Hezbollah-ului nu este doar naivă — este periculoasă. Fără o reformă profundă a sistemului confesional, fără o reconstruire a credibilității statului prin transparență, responsabilitate și livrarea de servicii de bază, orice încercare de a forța Hezbollah să renunțe la armă va eșua — nu pentru lipsa de voință, ci pentru lipsa de bază socială și institucională pe care o ar putea susține.
De ce, atunci, persistă blocajul? Pentru că Libanul nu este o stată care a pierdut controlul — este o stată care nu a mai putut să-și reestabilească legimitatea. Hezbollah nu este doar un actor militar: este un simbol al rezistenței, al suplimentării statului lipsă, și al unei identități confesionale care se simte amenințată. Dezarmarea lui nu poate fi impusă de sus — trebuie să fie negociată, în cadrul unui nou contract social, care să ofere alternativă credibilă: un stat capabil să protejeze, să ofere dreptate și să asigure prosperitate — nu doar pentru o comunitate, ci pentru toți cetățenii.
Până atunci, Libanul va rămâne în blocaj: nu pentru că lipsește voința de a face pace, ci pentru că lipsește încrederea că pacea este posibilă — și pentru că, în lipsa unui stat credibil, orice grup va lua armele în proprie mână, crezând că, astfel, își protejează familie, credință și existență.
