În primul rând, statele arabe moderne s-au născut dintr-un sistem colonial care nu a fost niciodată pe deplin depășit. După Primul Război Mondial, granițele și instituțiile au fost trasate pentru a servi intereselor străine, nu aspirațiilor popoarelor locale. Astfel, țările arabe – spre deosebire de Iran sau Turcia – nu au reușit să-și valorifice resursele naturale, umane și geografice pentru a deveni state puternice și încrezătoare. Chiar și cele bogate în energie depind masiv de puteri non-arabe pentru asistență financiară, militară și tehnologică. Această dependență profundă a diluat suveranitatea și capacitatea de acțiune independentă, așa cum a demonstrat genocidul din Gaza. Costul de a contesta Statele Unite sau Israelul este pur și simplu prea mare pentru a fi luat în considerare.
În al doilea rând, o privire rapidă asupra peisajului fragil al regiunii – din Palestina, Siria, Liban, Irak, Yemen, Somalia până în Sudan – este un memento zilnic pentru liderii arabi al costurilor teribile ale sfidării patronilor neo-coloniali și a Israelului. Încă din anii 1950, statele arabe s-au aflat sub supravegherea permanentă a puterilor non-arabe precum SUA, Marea Britanie, Franța și Rusia, iar mai recent, Iran, Israel și Turcia. Statele Unite, în special, și-au extins rețeaua de conexiuni în sectoare esențiale: apă, hrană, energie, transport, ajutor financiar, gestionarea datoriilor, protecția mediului, tehnologie și securitate militară. O mare parte din aceasta se întâmplă indirect, prin intermediul instituțiilor precum Banca Mondială, ONU, NATO, FMI sau rețelele bancare și de plăți comerciale americane care permit sancțiunile devastatoare impuse celor care îndrăznesc să conteste SUA sau Israelul. Orice stat arab care ar confrunta activ axa SUA-Israel, nu doar prin declarații mediatice, ar risca măsuri punitive precum sancțiuni și atacuri militare care ar putea amenința stabilitatea și chiar supraviețuirea statelor mai slabe.
În al treilea rând, există un decalaj structural între guvernele arabe și cetățenii lor, atât pe probleme de politică internă, cât și pe teme majore de politică externă precum Israel, Palestina, Iran, rezistența sau relațiile cu Rusia și China. Acest decalaj este atenuat de un contract social adesea numit „tranzacția autoritară”: guvernele definesc politicile și alocă resursele, iar cetățenii se bazează pe stat pentru elementele esențiale ale vieții – apă, hrană, locuință, educație și sănătate. Statele arabe care nu pot susține acest sistem – Yemen, Siria, Irak, Sudan, Somalia, Palestina, Liban – suferă de șomaj cronic, sărăcie, tensiuni etnice și sectare, lipsuri de apă și electricitate. Acestea deschid ușa intervențiilor străine care pot duce la fragmentare sau chiar la formarea de regiuni autonome.
Nu am nicio îndoială, după 60 de ani de viață și reportaje în regiunea arabă, că guvernele, elitele și cetățenii de rând se preocupă profund de drepturile și bunăstarea palestinienilor și ar dori să acționeze eficient pentru cauza palestiniană. Dar genocidul din Gaza, și acum atacurile Israelului sprijinite de SUA asupra Libanului și Iranului, au clarificat modul în care oficialii și cetățenii acționează după priorități foarte diferite. Dacă alegerea este între sprijinirea Palestinei sau protejarea propriei poziții și bunăstării naționale, elitele arabe au ales în mare parte propria supraviețuire ca prioritate principală. Aceasta este natura ordinii post-coloniale din regiune, care a apărut în ultima jumătate de secol printr-o rețea neo-colonială de interconexiuni care servesc Israelului și susținătorilor săi occidentali, tratând drepturile statelor și cetățenilor arabi ca fiind secundare.
Ordinea neo-colonială actuală permite declarații de presă, consultări regionale, marșuri de protest publice, ajutoare alimentare, spitale de campanie, purtarea keffiyeh-urilor, fluturarea steagurilor palestiniene și voturi ostile la ONU din partea arabilor care se opun axei SUA-Israel; dar rezistența activă militară, economică sau de altă natură nu este permisă. Iar când se întâmplă, cei din spate sunt bombardați, sancționați sau supuși unei obliterări genocidale.
Ordinea arabă reprezentată de Liga Arabă respectă aceste reguli pentru că este o reflectare a oficialității arabe. Liga însăși este și mai handicapată de faptul că funcționează în practică prin consens politic, ceea ce este imposibil de atins pe orice problemă politică mai substanțială decât coordonarea tarifelor poștale sau a tarifelor aeriene. Crizele din Gaza, Liban și Iran au imobilizat și acțiunea pan-arabă, deoarece majoritatea guvernelor arabe, din 1979 încoace, văd Iranul ca pe o amenințare majoră și nu doresc să sprijine actori non-statali precum Hezbollah, Hamas, Ansar Allah (houthiții) din Yemen și alte grupuri de rezistență apropiate de Iran.
Războiul cu Iranul a relevat slăbiciunile umbrelei de securitate americano-israeliene pentru statele arabe. Consecințele sale în anii următori ar putea revizui calculele guvernelor arabe despre cum să obțină o securitate reală și durabilă, împreună cu suveranitatea deplină într-o lume post-colonială.
De ce este important:
Acest articol dezvăluie mecanismele profunde care împiedică statele arabe să acționeze eficient împotriva genocidului din Gaza. Înțelegerea dependenței post-coloniale, a fricii de represalii și a decalajului dintre guverne și cetățeni este esențială pentru a explica inacțiunea Ligii Arabe. Fără această analiză, riscăm să cădem în simplisme sau să atribuim totul lipsei de voință. Realitatea este mult mai complexă și implică interese strategice, constrângeri structurale și o moștenire istorică greu de depășit. Pentru cei care caută soluții, este crucial să recunoască aceste dinamici înainte de a propune schimbări.
